În acest canon, care se alcătuieşte în spaţiul de întâlnire dintre scris şi imagine, Al treilea om, pelicula regizată de Carol Reed în 1949, deţine o poziţie centrală: şi aceasta cu atât mai mult cu cât o întorsătură stranie a destinului i-a reunit, în cadrul aceleiaşi naraţiuni cinematografice, pe Greene şi pe Orson Welles. Suportul textual pe care îl imaginează Greenescenaristul este topit de Reed într-un film care pare să cuprindă toate ingredientele familiare genului noir. Dar, ca şi în cazul altor divertismente ale lui Greeene însuşi, ceva se sustrage gramaticii previzibile a categoriei evocate. Al treilea om este mai mult decât un film noir: pulsează în interiorul său o energie demonică care este prea puţin familiară, este identificabilă în adâncurile sale o prezenţă care surprinde, teologic, prin abilitatea cu care poate să-şi aproprieze măşti diverse.
Istoria dezvrăjirii lui Holly Martins, fostul autor de romane populare, este aceea a întâlnirii cu un nivel demonic al existenţei. Se poate vorbi, în cazul călătoriei lui Holly Martins către acestă inimă a vechii Europe care este Viena, de o iniţiere similară, până la un punct, celei prin care trec personajele lui Henry James. Confruntarea cu Europa este, şi pentru Martins, ocazia de a experimenta vecinătatea cu un rău cotidian, a cărui versatilitate ţine de domeniul firescului. Lumii în alb şi negru pe care o pun în pagină westernurile lui Martins îi succede continentul de umbre şi de îndoieli al Vienei devastate de război. În acest nou teritoriu, cum pare a-i sugera ofiţerul de poliţie britanic ce îi serveşte drept Vergiliu în Infern, nu mai există şerifi pregătiţi să restabilească ordinea lucrurilor. Căci nu mai există acea axă morală pe care literatura lui Martins se fondează şi de la care se revendică.
Fundalul pe care este plasată falsa căutare a lui Martins este o Vienă postbelică fantom
