Iată motive pentru care săracii nu trebuie priviţi ca o masă indistinctă, ci mai degrabă tipologic, plecând de la relieful unic al fiecărei individualităţi. Săracii vor fi întotdeauna cu noi, fără să proiecteze în afară acelaşi tip de sărăcie. Întâlnim uneori demnitatea umană pe reverul unei haine uzate; există însă şi fenomenul sărăciei mizerabiliste, gata să facă prozeliţi şi să producă mormane de gunoaie. Ceea ce creştin-democraţia doreşte să învingă este sărăcia disperării, a resentimentului, a invidiei, a blestemului care retează aripi, blochează imaginaţia şi produce un lanţ de falimente sociale. Cum poate fi deci tratată dimensiunea negativă a sărăciei?

Dimensiunea religioasă

La această întrebare, ortodoxia răsăriteană a oferit adesea răspunsuri marcate de condiţionările economice ale societăţilor premoderne. Cel mai frecvent argument patristic pentru ieşirea din starea de sărăcie ţine de recalibrarea dorinţei individuale şi redistribuţia bogăţiei în societate. În textele unui Clement Alexandrinul sau omiliile Sf. Ioan Gură de Aur, o puternică responsabilitate revine astfel clasei celor prosperi, după cum fundamentală rămâne rectitudinea morală a celui care cere şi primeşte ajutor din afară.

Grija pentru cei nevoiaşi – în mod evident prezentă în textele biblice – nu poate pierde din vedere cauzele complexe şi profunde ale sărăciei. Aşa cum perspectiva asupra igienei corporale, de pildă, evoluează dinspre textele de început ale Vechiului Testament către Noul Testament, şi perspectiva asupra penuriei nu se poate limita la discursul din Psalmi (unde săracul este victimă). Cartea Proverbelor asociază mai des sărăcia cu lâncezeala şi absenţa disciplinei interioare – o temă la fel de actuală şi astăzi. Eradicarea leprei ca boală a pielii, prin mijloacele medicinei moderne, nu face mai puţin actuală parabola evanghelică despre cei zece leproşi; în