Salonul European de Bandă Desenată, deschis în aceste zile la Galeria Etaj ¾, este primul megaeveniment din România dedicat acestei arte grafice cu totul speciale. Timp de mai multe săptămâni, aici pot fi admirate planşe cu lucrări ale unor artişti din mai multe ţări europene, pot fi consultate albume de manga sau romane grafice şi pot fi cumpărate cărţi din oferta librăriilor bucureştene specializate.
Printre atâtea lacune istorice, România mai este deţinătoarea unei triste excepţii: este una dintre puţinele ţări care se socotesc civilizate, dar în care nu este „prizată", aşa cum se întâmplă în toate societăţile avansate cultural, o specie artistică - ţinând atât de artele vizuale, cât şi de cele narative - care face furori în alte părţi: banda desenată, în toate subdiviziunile sale. Dacă în America, Japonia şi majoritatea ţărilor din Europa Occidentală, genul a ajuns la performanţe greu de imaginat, având deja albume şi autori clasici, cu multe capodopere la activ, în România majoritatea intelectualilor strâmbă încă din nas la auzul termenului, considerând că BD-ul este, în cel mai bun caz, apanajul copilăriei, fiind o „lectură" practicată de cei cărora nu prea le place şcoala.
Lipsa unei industrii şi a unei culturi a BD-ului în România vine şi din imposibilitatea unei pieţe reale de comercializare a produselor specifice genului, pentru că un album serios necesită o putere de cumpărare inaccesibilă încă multă vreme cetăţeanului din „Carpathian Garden". În lumea largă, revistele şi albumele de bandă desenată („comic books") au modelat mare parte din cultura şi contra-cultura Statelor Unite în secolul XX, termenul „manga" a ajuns să echivaleze cu specificul japonez post-Nagasaki, iar Franţa şi Belgia excelează de decenii într-o bandă desenată specifică. Hugo Pratt şi al său iconic Corto Maltese sunt de multă vreme repere majore pentru intelectuali dintre c
