Făcea să-l vezi pe preşedintele Comisiei de învăţământ din Senat, Mihail Hărdău, membru al PDL, cum se bucură şi aplaudă, alături de adversar, la vestea că Legea educaţiei, promovată de propriul guvern, şi-a rupt gâtul la Curtea Constituţională. Nu discutăm aici nici conţinutul legii, nici cât sau cum a fost dezbătută anterior ajungerii ei în Senat, camera decizională, şi nici cum şi-a asumat guvernul răspunderea pentru ea.
Ne interesează doar cum funcţionează o organizaţie, un partid în cazul nostru, ba chiar unul de guvernământ, strâns cu uşa, cum înţeleg membrii lui să-i aparţină, cam ce-i uneşte şi, vorba lui Pristanda, ce au ei în sufletul lor. În sufletul lui Hărdău este cam ce e şi în cel al Ecaterinei Andronescu, numai că doamna e la PSD. Adică, să se ducă dracului această lege, chiar dacă e a partidului care cândva îl cocoţase (partidul? Sau concetăţeanul său, Emil Boc?) până în scaunul de ministru al Educaţiei. Mă bucur că Legea educaţiei revine acolo unde trebuie, în parlament şi-a explicat Hărdău jubilaţia.
Uitând să spună că în parlament, mai exact în Senat, a stat legea asta şase luni, adică vreo 180 de zile, din care senatorii nu i-au acordat decât 25. Se vede bine că Hărdău, acest specialist privind profilarea rotoarelor cu doi lobi de la suflantele pentru transport pneumatic, teza lui de doctorat, are chef de reformă în educaţie cam cât are şi, să zicem, Marius Nistor. Bucuria lui Mihail Hărdău, geamănă cu a lui Teo Trandafir, pentru care a primit felicitări de la însuşi Ponta (numit mai nou de colegii lui de partid, Pontănacu), se adaugă turmentării d-nei Anastase, care vede dublu voturile în camera pe care o conduce, şi defectării degetului ridicat anapoda de ciobanul Toader.
Şi-acum, fără nicio legătură, întreb încă o dată: mai ştie cineva ce se întâmplă cu procesul Monicăi Iacob Ridzi?
Taguri:
Mihail Ha
