La fiecare început de noiembrie, la mănăstirea lângă care s-a întâmplat să locuiesc e deranj mare, de trei zile şi trei nopţi, ca-n poveşti. Mii de oameni se adună cu noaptea-n cap să stea la coada care, mai ales seara, se prelinge sfârşită pe lângă zidurile mănăstirii. Din difuzoarele amaplasate strategic în exteriorul mănăstirii, un preot cere miluire. Deşi poate fi auzit de la trei cartiere distanţă, până acum nu s-a ales cu nimic, în toţi anii de când l-am băgat de seamă eu. De fapt, cine ştie?
Cerşetorii foiesc, îşi agită braţele pe sub pulovere pe post de cioturi, se tânguie, arată certificate medicale, poate sunt doar pliante lăsate în cutiile poştale, nu stă nimeni să verifice, baierele buzunarelor se deschid, că lumea de la coadă e de toate felurile, şi săracă, şi bogată, dar toţi vor acelaşi lucru ca şi preotul cu microfon, miluire.
Jandarmii privesc circumspecţi adunarea, ca la stadion. Vorba aceea, par ei liniştiţi, dar habar nu ai de unde răsare sămânţa de scandal, că doar n-ar fi prima dată când trebuie să intervină.
Trotuarul a fost luat în stăpânire de zeci de tarabe, se vând icoane, iconiţe, unele simple, altele cu beculeţe colorate. Printre covrigi şi altele lumeşti, sunt chiar şi dintr-acelea cântătoare. În curtea mănăstirii, că doar acolo e vadul cel mai bun, sunt amplasate două corturi ce aduc aminte de tabăra turcilor din Mihai Viteazul, cu Amza Pellea în rolul principal.
O doamnă în vârstă, cu o maşină şi mai bătrână, parchează. Nu contează că a blocat o stradă întreagă, se grăbeşte la miluire, dacă se termină tocmai la ea. Coloana de maşini tună isteric din claxoane. De ce nu ar face-o, că uite ce riscă.
Cu cât coada se mişcă mai anevoios, cu atât ochiul dracului sare mai sprinten. Afacerea merge ca pe roate.
Tragedia în toată povestea de mai sus este că miile acestea de oameni vin aici, la fiecare început d
