Iată-l deci pe B.H. Obama instalat la Casa Albă, dar înconjurat şi de majorităţi copleşitoare în Camera Reprezentanţilor şi în Senat. (Fie chiar şi în condiţii în care alegerea individuală era uneori dubioasă: mă refer, de pildă, la senatorul de Minnesota, mediocrul comedian Al Franken, ales în condiţii cam îndoielnice.) Presa şi „mediile“ americane erau fericite, să nu spun obsecvioase în faţa noului lider în măsură de 90%. Opinia mondială era în culmea bucuriei. Cu înflăcărat avânt, cutare consiliu norvegian îl încoronează pe Obama cu Premiul Nobel pentru pace (nu s-a înţeles exact pe ce motive), spre mirarea multora şi spre uşoara jenă a noului preşedinte însuşi. Publicul internaţional (mai cu seamă în acea Germanie pururi în căutare de „conducători mesianici“, dacă nu Hitler, atunci barem Gorbaciov, dacă nu Gorbaciov, iată-l convenabil pe Obama) îl aclamă în delir.

În America, o minoritate încăpăţânată pune întrebări. De ce gesturi apropiate de ploconire în faţa lumii arabe şi religiei islamice? Noul preşedinte este el creştin sau musulman, de fapt? Între un sfert şi o treime dintre americani sunt înclinaţi spre răspunsul din urmă. Potrivit Constituţiei, nu poate fi ales în această funcţie decât cineva care e născut în Statele Unite. Dar în cazul de faţă? Întrebarea revine obstinat din simplul motiv că Hussein Obama nu vrea să dea publicităţii actul său de naştere (tată kenyan, mamă americană, copilărie în şcoli islamice din Indonezia).

Dar acestea sunt, în fond, şicane sau mărunţişuri. Echipa guvernamentală Obama (destul de pestriţă: oameni de valoare, interesanţi, dar şi o puzderie de activişti mărginiţi) se pune la treabă şi rezultatele nu îi încântă deloc pe alegători. Nu le mai înşir, dar orientarea generală este spre birocratizare, spre centralizare, spre sporirea puterilor guvernamentale, spre valori contrare progresului economic capitalist.