O ţară modernă are sub 10 la sută din populaţie în mediul rural, multe în jur de 2-3%. România are încă 45,4% din populaţie în mediul rural. Scăderea are loc extrem de încet (0,2% pe an) datorită reglementărilor legale restrictive. În ritmul actual, ar dura peste 170 de ani ca să ne apropiem de normalitatea europeană. Acest procent rural uriaş este unul dintre motivele principale ale eficienţei economice foarte slabe a României, a cărei dezvoltare care este frânată serios de dezastrul economic din zonele rurale. Productivitatea multor oraşe, cu excepţia dinozaurilor industriali comunişti, este decentă, iar a capitalei este foarte mare. Zonele rurale nu pot deveni în mod realist productive cât sunt încă atât de populate şi, implicit, proprietăţile sunt foarte mici.

Situaţia agriculturii noastre este jenantă: zona arabilă a României pe cap de locuitor este dublul mediei europene, dar, cu o productivitate la nivel de secol 19, importăm 70% din produsele agricole. În loc să fie unul dintre marii producători agricoli europeni, România este ultima. Nivelul de trai în mediul rural, comparativ cu cel urban, este extrem de scăzut şi mulţi dintre ei, dacă ar putea, s-ar muta la oraş. Dezvoltarea economică a României depinde deci de urbanizarea cât mai rapidă, iar scoaterea mediului rural din starea de subzistenţă depinde de acelaşi lucru.

Bucureştiul este una dintre ţintele naturale ale emigranţilor din mediul rural şi din alte zone, fiind cea mai prosperă parte a României. Deşi are doar 9% din populaţia ţării, bucureştenii plătesc o treime din toate taxele din România. Speranţa de viaţă în capitală este cu doi ani mai mare decât în restul ţării. O mare parte din România este literalmente ţinută în cârcă de către bucureşteni prin redistribuţie. Alternativa la redistribuţie este prosperitatea şi productivitatea endogenă. Dar ele nu depind atât de oamenii înşişi c