Este, aşadar, tradiţia teologică a Bisericii de Răsărit predispusă la evazionism istoric? Stă cumva idealul spiritual al îndumnezeirii omului în contradicţie cu implicarea socială? Exclude vederea mistică viziunea socială? Este contemplaţia opusul angajării?
Ei bine, discursul evanghelic posedă o deseori ignorată ambivalenţă salutară care face posibilă implicarea socială şi implicarea cerească deopotrivă şi rezolvă deja de la bun început tensiunea, inevitabilă pentru modul limitat al gândirii raţionale, dintre acestea. Astfel, precizând foarte limpede şi de mai multe ori că Împărăţia Sa nu se identifică şi nici nu se suprapune cu această lume (cf. Ioan 18, 36), ceea ce îi va dezamăgi pe cei care sperau într-un Mesia exclusiv sau întâi de toate politic, Mântuitorul Hristos indică la fel de clar, în Predica de pe Munte (cf. Matei 5), virtuţile necesare obţinerii cetăţeniei spirituale şi care sunt toate cu implicaţii sociale nemijlocite: sărăcia cu duhul, în sensul dat de exegeza patristică, adică lipsa trufiei sau, în limbajul de azi, capacitatea de a comunica direct, de a-l lua pe interlocutor în serios, de a ieşi din limitele ego-ului; asumarea dificultăţilor vieţii, inclusiv sub forma tristeţii şi a plânsului, ca formă concretă de compasiune cu creaţia căzută, ceea ce înseamnă o solidaritate afectivă şi efectivă cu toţi cei aflaţi în situaţii critice; blândeţea, ca fundament al comuniunii; setea şi foamea de dreptate, de unde se vede că sărăcia cu duhul sau blândeţea nu sunt identice cu fatalismul sau resemnarea, că există un imperativ etic în orice atitudine spirituală; milostenia în cele mai variate forme pe care le poate cunoaşte, adică de la ajutorul material la cel sufletesc, ceea ce face şi din cuvântul bun spus la vreme tot o faptă a milosteniei; curăţia inimii sau onestitatea, ceea ce, mai departe, face din lucrarea socială a creştinului un f
