„Ultima instanţă morală" a românilor, ţărănistul Corneliu Coposu, s-a stins la 11 noiembrie 1995. La 14 noiembrie 1995, Bucureştiul asista la cea mai emoţionantă înmormântare de după eliberarea de comunism. Mii de tineri au mărşăluit pe străzile Capitalei suspinând după Senior
CLICK AICI PENTRU FOTOGALERIE!
La 11 noiembrie 1995, într-o rezervă funestă şi prea banală a Spitalului Municipal din Capitală, România asista la dispariţia unuia dintre părinţii democrației. Corneliu Coposu închidea ochii pentru ultima oară şi, în semn de recunoştinţă şi solidaritate, milioane de oameni erau zguduiţi de un fior pătimind o speranţă care a rămas o speranţă. Ultimele sale cuvinte nu au fost consemnate, dar nu e greu să ne imaginăm.
Citeşte şi:
Despăgubiri uriaşe pentru suferinţa altora
Noul Partid Comunist Român, condus de un şofer de taxi
Trei zile mai târziu, un întreg Bucureşti mărşăluia pe străzi şi suspina regrete. Mii de tinerii promiteau să-l păstreze în suflet pe Senior din spatele unei cruci mari din pânză albă purtată pe umeri cu mândrie şi părere de rău în cortegiul funerar. La microfoane se auzeau discursuri pătimaşe, se spuneau poezii şi, din nou, se vărsau lacrimi. Capetele căzute în piept şi adunate în jurul catafalcului îi promiteau Seniorului nemurire. Iar Seniorul a supravieţuit dincolo de biografii.
Fără funeralii naţionale şi salve de tun, moartea lui a adunat din nou sute de mii de oameni în acelaşi loc în care aceştia se redescoperiseră mai întâi în decembrie 1989 şi apoi în primăvara anului 1990. Excelenţa Sa, Bernard Boyer, ambasadorul Franţei în România, îi spunea lui Coposu, cu doar şase luni mai devreme: „Dumneavoastră, domnule Coposu, n-aţi fost nici preşedinte, nici prim ministru, nici conducător militar, nici academician, nici măcar ambasador, niciuna din acele figuri care ţin să apară la televizor. Dar
