- Cultural - nr. 669 / 10 Noiembrie, 2010 Cu cat este mai mare corul pupincuristilor postumi, sau, din contra, cea a detractorilor pigmei de serviciu, hiene lihnite de foamea mediatizarii, iti poti da seama de maretia celui disparut. Adrian Paunescu a fost blagoslovit cu un har dumnezeiesc, care rar le este dat muritorilor de rand, iar prin genialitatea lui cu care a refocalizat acest har catre cei multi s-a autocondamnat la nemurire. Am avut privilegiul de a-l cunoaste si fac parte dintre cei multi care se simt onorati ca au fost contemporani cu un geniu. Disparitia maestrului, ca si disparitia, in ultimii ani, a tot mai multor personalitati marcante, ne face sa devenim mai saraci, ca si natiune, total debusolati din lipsa de repere si modele, intr-o societate care ridica la rang de "cinste" incultura, impostura si mediocritatea cras! Ma simt prea umil ca sa ma lansez, macar, si in elogii. O sa ma marginesc doar la faptul de a aduce un omagiu prin a crede ca in aceasta lume bulversata si chinuitoare, doar "Si totusi iubirea" reprezinta singura noastra sansa. Trebuie sa recunosc ca, timid adolescent fiind, cu puerile incercari literare, eram invidios pe extraordinara spontaneitate a lui Adrian Paunescu si pe modul sau genial de a interactiona cu cenaclistii Flacarii. La una dintre primele cenacluri de la Targu-Mures, din sala Cinematografului "Arta", in afara programului, s-a suit pe scena un prieten numit Gioni, care semana izbitor cu Adrian Paunescu si care l-a imitat pe acesta la perfectie, in dictie, gestica si volubilitate. Sala era pe spate, in hohote. Maestrul, dupa ce s-au potolit rasetele, l-a intrebat: "Cand si unde te-ai nascut?". Gioni a spus anul si o mica localitate din Moldova. Adrian Paunescu a stat cateva clipe pe ganduri, apoi a perorat cu glas de stentor: "Da, da, in acea perioada tatal meu umbla des prin Moldova!". Aceasta spontaneita