Etapa trecută a programat câteva meciuri de frumoasă promisiune. Craiova şi Oţelul, Timişoara şi Vasluiul, CFR Cluj şi Dinamo, Rapid şi Steaua aveau şansa să îmbogăţească frumos povestea campionatului, aveau şansa de a face şi mai interesantă matematica actuală a clasamentului. Promisiunile nu au fost în totalitate deşarte. Dar pe lângă ceea ce ne-au oferit vioii campionatului mai încap ceva porţii sănătoase de concesie pentru a ne declara ceva mai încrezători în perspectivă.
Piţurcă nu a avut timp să filtreze tot zaţul de la Craiova. Aşa încât oltenii n-au reuşit, nici ei, să-i semaforizeze restrictiv pe cei de la Oţelul. Jocul a fost acolo, la graniţa dintre se poate şi nu prea. Iar graniţa lui 0-1, deşi aparent fragilă, este corectă.
Meciul timişorenilor cu Vasluiul s-a rupt în grimase ale unei încrâcenări teribile. Prea multă trântă şi prea puţin fotbal. Iar arbitrul Marius Avram s-a încadrat perfect în peisaj. S-a luat şi el la trântă cu regulamentul pe care l-a răpus fără drept de apel. Dar, mă rog, de unde nu e, nu-mai tăticu' mai poate să ceară.
Crisparea din evoluţia Rapidului şi a Stelei a fost considerată de neînţărcaţii comentariului ca rezultat al tacticizării excesive. Nu am nici un argument să dau vina pe antrenori. Evoluţia Stelei după pauză şi schimbările efectuate demonstrează clar, cel puţin în privinţa lui Marius Lăcătuş, că nu avem de-a face cu un antrenor care să agreeze strategiile calice. M-aş gândi mai degrabă la limitele în exprimare ale multor jucători care frecventează prima ligă. Jucători ale căror slăbiciuni pot fi accentuate, mai apăsat decât în cazul fotbaliştilor valoroşi, de tesiunea care a premers jocului.
Finalul aparţine meciului de la Cluj dintr-un motiv bine determinat. CFR-ul mi s-a părut, chiar şi dincolo de rezultatul strict al partidei, câştigătoare autentică a rundei. Cred că este p
