Copil fiind, am învăţat la şcoală că ar trebui să-mi iubesc ţara pentru holdele ei aurii, pentru cerul albastru şi pentru sângele vărsat de înaintaşii noştri. N-am fost niciodată prea convins. La holde şi la cer n-am vibrat în mod particular, iar sacrificiul înaintaşilor mi-a câştigat respectul mai degrabă pentru ei decât pentru ţară. Am înţeles că, din dragoste, pe timp de război, ar trebui să o apăr ca să nu o ia alţii. Dar n-am înţeles niciodată cum să fac pe timp de pace. Cum să o apăr de ai noştri?

Pentru că dragostea mea e pusă la încercare nu de pericolul unor ipotetici invadatori externi, ci de certitudinea ocupanţilor interni, fraţii mei, cum ar veni. Dacă ei o vor mai iubi la fel de intens câţiva ani, n-o să mai vrea nimeni să o cucerească vreodată. E şi ăsta un fel inedit de a o apăra, dar cu rezultat incert – un fel de victorie à la Pirus.

Ori de câte ori am încercat să iubesc o Românie mare, am sfârşit prin a iubi multe Românii mici. Româniile oamenilor pe care îi cunosc şi ale celor despre care aflu că îşi tratează ţara cu respect. Ce îmi lipseşte însă sunt dovezile că şi România, la rândul ei, îi tratează pe oamenii aceştia cu respect. Prin asta nu înţeleg că ar trebui să le dea ceva înapoi, dar ar trebui, măcar, să nu le ia. Nu mă aştept să le ofere avantaje sau privilegii, dar mi-aş dori să nu le ia şansa unui viitor.

Aş vrea să-mi iubesc toată ţara, dar nu ştiu de unde să o apuc. Nu să o iubesc doar aşa, ca pe un concept istoric, aş vrea să-i iubesc realităţile. Însă prea multe dintre ele, cum vreau să le iubesc, cum îmi trag câte-o palmă. Am întors celălalt obraz de multe ori, dar n-am rezolvat nimic. Ele se răstesc încontinuu la mine.

Vreau să fiu mândru că sunt român, dar nu pot să mă mândresc decât cu strădania zilnică de a deveni precum românii contemporani pe care îi admir. Mi-ar fi uşor să mă mândresc cu isprăvi de mu