Sat sărac de Dobrogea. Primarul oftează din rărunchi, dar rațiunea câștigă. „Acu' câțiva ani, în sat au venit adventiștii. TIR-uri de ajutoare, mâncare, haine, bani. Lumea s-a codit la început, apoi s-a bulucit să prindă pomana. A doua oară, oamenii i-au așteptat la intrarea în sat, cu brațele deschise. Aproape toți au trecut la adventiști", spune primarul.

Privește spre biserica veche din deal, scorojită și palidă, ca obrazul unui pustnic. „O să strângem bani din toată sărăcia pentru restaurarea bisericii. E păcat că oamenii și-au lăsat religia, dar..."

În toate relele e și-un bine: încăpuți pe mâna adventiștilor, foștii rumâni bețivi și puturoși s-au curățit de vicii. Nu mai beau, nu mai fumează, muncesc și nu mai fură. „Și cââântă toată ziua cântece de-alea de-ale lor. Eu sunt mulțumit că oamenii s-au cumințit. Ce le-or face, ce le-or zice... ", se resemnează primarul.

Alt sat sărac de Dobrogea. Adventistul Vasile este măcinat de gelozie, furie, neputință. Semnele de emancipare a adventistei Lavinia i se puneau pe suflet. Femeia muncea, era îngrijită, își luase carnet de șofer, făcea jogging prin sat. Nu voia în ruptul capului să stea la cratiță.

Orbit de trufie, adventistul i-a crăpat capul cu levierul. Apoi a urcat-o în mașina nouă pe care ea voia atât de mult să o conducă (departe de el!?), a dus-o pe câmp și i-a dat foc. Lavinia încă trăia când flăcările au mistuit mașina. Pocăitul Vasile s-a predat fără nicio remușcare: „Păcat că nu i-am dat foc în fața casei socrilor".

Până când Dumnezeu se va întoarce printre creștini ca Iisus Hristos, să nu ne mai amăgim, indiferent de credință. Nicio religie nu ne apără de propriii demoni.