Nu doar în România cercetătorilor li se pun piedici tocmai din partea celor care ar trebui să-i susţină. Se întâmplă şi la case mai mari. Chiar şi în America. Un exemplu grăitor este cel al lui Joseph Goldberger, trimis să investigheze în 1914 epidemiile de pelagră care izbucniseră în sudul Statelor Unite. La vremea aceea se considera că pelagra este o boală infecţioasă, tocmai pentru că afecta populaţia din Sud în număr atât de mare. Goldberger a intuit, însă, că pelagra era cauzată de alimentaţia deficitară, nu de vreo bacterie, având în vedere că boala se răspândea doar în rândurile muncitorilor de pe plantaţii, oameni care mâncau zilnic acelaşi lucru, nu şi în rândurile celor care aveau o alimentaţie mai diversificată. Nimeni nu l-a crezut, însă. Aşa că a început să experimenteze pe sine. A colectat mai întâi salivă şi secreţii nazale de la bolnavi. Pe care le-a ingerat... Cum nu s-a îmbolnăvit de pelagră, a continuat cu sângele celor bolnavi. Nimic. A mers până acolo încât să consume (ascunsă în pilule) materie fecală de la cei afectaţi. Pilule pe care le-a împărţit şi cu soţia... Nici urmă de pelagră. Nici măcar în felul acesta nu a convins autorităţile că boala care continua să facă ravagii nu se transmite de la om la om.

Abia când a început să facă cercetări pe câini, a descoperit răspunsul. Câinii nu erau dispuşi să mănânce doar porumb (hrana zilnică şi exclusivă a muncitorilor de pe plantaţii) decât dacă li se dădeau pastile de "deschis apetitul", făcute din drojdie. Câinii nu au făcut pelagră, în schimb, oamenii bolnavi cărora li s-a dat să consume drojdie s-au vindecat în câteva zile. Goldberger dovedise că are dreptate - pelagra e cauzată de lipsa din alimentaţie a unei substanţe care se găseşte din abundenţă în drojdie. De atunci a devenit erou, a primit o pensie de 115 dolari (o avere la vremea aceea) pentru munca depusă, a fost nominalizat p