În 2008, Academia Română lansa ideea ridicării unui Panteon Naţional, un spaţiu în care să-şi găsească odihna de veci marile valori ale culturii şi vieţii publice din România. Franţa şi Italia au Panteoane celebre, iar la noi ideea vine de demult, încă din testamentul lui Carol I. Faptul că la o sută cincizeci de ani după formarea unui stat românesc un asemenea spaţiu nu există spune multe în sine.
Şi istoria, dar şi un anume fel de a fi ne-au făcut să dedicăm prea mult timp ostracizărilor şi reconsiderărilor culturale şi politice, plecând de la criterii dintre cele mai bizare. Am deshumat şi reînhumat într-un ritm prea alert, nu doar în cimitire, dar şi în manuale de şcoală sau în dezbaterea publică. Avem mare nevoie de o aşezare în acest domeniu, avem nevoie de o temelie care să transceandă, de la înălţimea unor decenii scurse, orice fel de partizanate.
Valorile culturale şi publice ale unei naţiuni există dincolo de stiluri, excentricităţi, culori politice sau slăbiciuni omeneşti. Ele sunt temelia pe care putem clădi mai departe şi sunt unul dintre elementele noastre identitare inevitabile.
Nu ştiu în ce măsură iniţiativa Academiei va găsi resursele şi se va concretiza într-un monument. E de sperat că da. Însă şi mai important e dacă reuşim să clădim şi să stabilizăm un Panteon în noi ca popor, un sistem de valorizare şi respect faţă de cei care au avut contribuţii majore într-un domeniu sau altul. Aceasta ar fi o moştenire adevărată de transmis generaţiilor noi, într-o lume tot mai uniformizantă şi mai confuză.
Evident, mă gândesc la toate astea pentru că ne-am despărţit de Adrian Păunescu. Şi în cazul lui, ca şi în alte situaţii, ne-am tot întrebat unde să fie locul în care ne luăm rămas-bun de la el, unde şi-ar putea găsi odihna mai potrivit. Pentru că nu am stabilit nişte reguli. Nu avem un "protocol cultural".
@N
