Există oraşe pentru care apropierea apei e vitală. Şi nu pentru că, în prezent, ar mai depinde neapărat de Apă (mă refer la o apă cu personalitate – fie ea fluviu, mare sau ocean), cum este şi cazul Brăilei, unde portul în care se mai pot vedea rămăşiţe ale depozitelor construite după planurile lui Saligny, la sfîrşit de secol XIX, pare în părăsire, iar vechea pescărie din faţa lui, ce fusese mutată „pe o latură“, pe la 1830, din cauza mirosului, a dispărut de mult, şantierul naval a fost salvat printr-un noroc de sud-coreeni, iar pe Dunăre arareori mai trece cîte-o barcă, ca şi cum fluviul ar fi mort şi n-ar duce nicăieri. Brăila de astăzi nu mai are nici o legătură directă cu apa, este doar un tîrg de provincie ce poartă cicatrici încă proaspete ale deceniilor de comunism şi ale industrializării forţate, şi pentru cei mai mulţi dintre localnici Dunărea nu mai înseamnă decît faleza unde vara, pe caniculă, sînt cu cîteva grade mai puţin decît în centru – aşa că devine o patrie a teraselor, a grătarelor şi manelelor, invadată la orele serii de ţînţari. Şi cîteodată mai înseamnă vasul de croazieră care trece la ore fixe, mai ales pentru mătuşile pensionare ce vin special în port să vadă vaporul care vine dintr-o altă lume ce doar se prelinge pe lîngă a lor fără s-o atingă, amintindu-mi de o secvenţă din documentarul bulgarului Andrey Paounov – The Mosquito Problem & other stories. Însă pentru străinul care ajunge pentru prima oară la Brăila şi are impresia că se învîrte în cerc (impresie datorată, în parte, bulevardelor care au formă de arce de cerc, tăiate de străzile ca nişte raze) pînă cînd se lasă sedus de aerul hipnotic şi în acelaşi timp dezolant al oraşului, adulmecînd izul fin de mîl şi de peşte pe care localnicii nu-l mai deosebesc de cele domestice, cotidiene, apropierea apei e fascinantă, dîndu-i o permanentă senzaţie de libertate. Apa înseamnă garanţia