Am auzit mai multe voci susţinând că străinii ajunşi la Festivalul Naţional de Teatru nu s-au ridicat la nivel aşteptărilor şi că nu ar fi trebuit să fie chemaţi. E drept, o parte din spectacolele din străinătate sau create de regizori din străinătate nu au fost la nivelul pe care îl aşteptau cei mai mulţi. Dar numele celor invitaţi spun destule. Chiar dacă, uneori, spectacolele i-au dezamăgit pe unii, ar fi fost o mare prostie, dacă a existat posibilitatea, să nu fie incluşi în festival regizori cunoscuţi ca Matthias Langhoff, Rodrigo Garcia. Krzysztof Warlikowski, Romeo Castellucci.
Poate cea mai mare dezamăgire a festivalului a fost spectacolul lui Rodrigo Garcia, inclus, ca şi spectacolul germanului Matthias Langhoff, în categoria „premiere". Practic, spectacolele lor au fost programate înainte ca fiecare din ei să înceapă lucrul în România. Dacă neamţul a făcut un spectacol corect, dar cam plictisitor, la Teatrul Maghiar din Cluj („Măsură pentru măsură"), mie mi s-a părut că Garcia nici măcar nu şi-a bătut capul prea mult cu ceea ce a făcut la Teatrul Naţional din Timişoara. Înjurat sau adulat, premiat sau denunţat la Poliţie pentru cruzimea sa, Rodrigo Garcia, cel care naşte REACŢII de tot felul peste tot pe unde se duce, a făcut la Timişoara un spectacol jenant.
Probabil că reacţia spectatorului prezent la a doua reprezentaţie de la Bucureşti, care a părăsit sala urlând „Ruşine!", ar fi fost, în alte situaţii, considerată de argentinian drept un mare compliment. Chiar mă întrebam pe moment dacă nu cumva, ieşirea aceea destul de violentă nu face parte din montare. Nu făcea. Spectatorul respectiv fusese deranjat de un singur cuvânt, care nici măcar nu e foarte „tare". Şi dacă ţinem cont că spectacolul s-a jucat pe scena Operei Naţionale, atunci pentru unii acest lucru poate fi o adevărată blasfemie. Dar spectatorul respectiv, hab
