Se spune că Dumnezeu s-a gândit într-o zi să urmărească doi călugări cu toată atenţia şi să vadă care dintre ei ar merita să ajungă în Rai. Unul era mâncăcios, avea o burtă cât toate zilele, mai azvârlea şi priviri îngăduitoare către frumuseţile din jur. Altul postea cu înverşunare, se ruga toată ziulica, respecta canoanele, dar se uita chiorâş la păcătoşi.

De câte ori vedea unul care nu posteşte, călugărul gândea: "Uite ce păcătos, ce netrebnic, eu mă chinui să postesc şi să fiu pe placul lui Dumnezeu, iar ăsta e o lichea!" Şi aşa călugărul nostru purta ranchiună oricui ieşea din tiparele lui mentale despre despre ce era bine. Celălalt, mâncăciosul, mânca şi bea şi de aceea privea cu îngăduinţă către viciile altora: "Lasă, zicea el, că nici eu nu mă pot abţine!" El nu blama, nu judeca şi nu dispreţuia pe nimeni, aşa că sufletul lui era curat. Şi-n cele din urmă Dumnezeu a hotârât să-l ia în Rai pe călugărul păcătos tocmai pentru că el avea suflet bun.

Diferenţa dintre călugărul sfânt şi călugărul păcătos este aceea că unul este sfânt la suprafaţă, în aparenţă, şi altul este sfânt în interior. Cel aparent sfânt păcătuieşte prin răutate, ranchiună şi dispreţ, prin trufie şi judecată, pe când cel aparent păcătos se sfinţeşte prin toleranţă, îngăduinţă, acceptare şi non judecată. Vedem dar că "a posti" poate fi bine pentru trup, dar dacă facem din asta un prilej de judecată a păcătoşilor, un prilej de pizmă şi de ură, păcatul e gata înfăptuit. În loc de post ne putem gândi la orice alt lucru bun pe care-l facem, dar alţii îl ignoră. Uneori viciul propriu te face mai îngăduitor cu viciile altora, ceea ce nu înseamnă că viciul trebuie urcat la rang de virtute, nici că bunătatea sufletului trebuie să devină o scuză pentru perpetuarea viciilor. Să privim însă către trăirile noastre de câte ori ni se pare că suntem mai buni şi mai presus decât alţii po