Puţinii care îndrăznesc să reamintească în aceste zile cine a fost Păunescu sunt taxaţi drept "străini de neam" şi "lipsiţi de respect pentru morţi".

Cam la fel s-a vorbit şi când s-au dus pe cealaltă lume un Mihai Ungheanu ori un Paul Niculescu-Mizil. Cu discrete excepţii, din raţiuni care se cer examinate atent, pare să domnească un doliu universal care interzice echilibrul evaluativ şi aboleşte referinţele la rolul său politic. Contribuţia lui Păunescu la reproducerea regimului comunist în România nu a fost câtuşi de puţin neglijabilă, aşa cum foarte clar a demonstrat Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Ceea ce se întâmplă în aceste zile cu idolatrizarea lui Păunescu este un nou exemplu din seria acelora care l-au făcut cândva pe Paul Goma să scrie, cu obidă şi disperare, cartea "Amnezia la români".

Despre Adrian Păunescu sunt multe de spus. A intrat triumfal în literatură, a beneficiat de laude din partea unor critici redutabili. Ani de zile însă Păunescu a acompaniat şi a justificat prin versurile sale ideologia oficială a regimului comunist. A fost un sacerdot entuziast al religiei politice a ceauşismului (spre a relua formularea profesorului Eugen Negrici). A exprimat nu doar paseismul tribalist al regimului, pretenţiile neo-feudale, dar a contribuit cu sârg la plăsmuirea vulgatei sale xenofobe. Un cititor al articolului pe care l-am publicat pe site-ul HotNews a găsit o excelentă caracterizare pentru opera a lui Păunescu din ultimele decenii: "Versurile lui sunt un fel de seminţe de floarea soarelui/bostan pentru neamul românesc: ceva foarte naţional, care se consumă în masă, pe stadioane, un obicei pe care intelectualii rasaţi nu îl au, dar care e foarte răspândit în rândul claselor de jos şi de mijloc (ultimii cu pretenţii foarte clare de intelectualism)."

Este aşadar c