De cîtăva vreme, fosta Piaţă Civică a orăşelului nostru a fost updatată, modernizată şi reinvadată (mai ales în serile de vară) de tulceni, şi mai mici şi mai bunici. Foarte puţini însă dintre cei care stau pe băncuţe şi admiră jocurile de lumini şi de apă cunosc ce se afla înainte pe aceste locuri, înconjurate acum de blocuri din anii ’70-’80.

Să dăm timpul înapoi ca să aflăm. Dacă îl dăm prea mult, aflăm că pe la începuturile Tulcei, pe aici... nu era mai nimic, decît apele Dunării care se lăfăiau pe zonele joase, întinse, unde astăzi găsim centrul comercial şi administrativ al oraşului. Tulcea cu mahalalele ei o găseai la vremea aceea cocoţată pe deal (deh! şapte coline), la adăpost de ape. În vale – actualul centru al oraşului – doar mlaştini şi locuitori broscani, şi asta pînă pe la 1850, cînd Comisia Europeană a Dunării – cea care a făcut mult bine prin zona Deltei şi Dunării şi, în general, pentru ţară, se hotărăşte să îndiguiască cu piatră ţărmul dunărean şi astfel să ne scoată din glod.

DE ACELASI AUTOR Biserica germană din Malcoci Consulate străine în Tulcea Dobrogea în sărbătoare Templul coral din Tulcea „Golfurile“ Dunării se colmatează încet, şi cu aluviunile aduse de ploi de pe versanţi, astfel că locul începe să fie cît de cît folosit. Mai întîi de ţăranii de prin satele alăturate, veniţi cu treburi la oraş, care îşi lasă aici carele. Mai apoi, pe ridicăturile de pămînt ivite ici-colea, locuitorii de prin împrejurimi înalţă primele magazii. Noul pămînt, smuls apelor, este denumit de locuitori Ceair, un cuvînt turcesc ce înseamnă „loc întins“ sau „pămînt nou“.

Aşa încep să se contureze viitoarele străzi cu deschidere spre Dunăre, care vor forma ulterior centrul oraşului. Şi asta pentru că noua zonă era plată, avea vad comercial bun, fiind aproape de Dunăre, de activitatea trepidantă din port, aşa că aici apar prăvălii, cafenele,