Luna trecută, după apariţia articolului „Rezistenţa prin cultură“, i-am lăsat lui Andrei Pleşu următorul mesaj: „Am aşteptat 15 ani acest articol“... Nu cred că păcătuiesc prin trufie dacă adaug azi, la acelaşi dosar deschis de polemica Herta Müller-Gabriel Liiceanu, acest text din Dilema veche datat 14.07.2006. „Mai sînt multe de descoperit în ţara amorului propriu“ ne anunţa de mult La Rochefoucauld.
Către Comisia Tismăneanu
Onorată comisie,
Există un interviu memorabil al lui Nichita Stănescu – acordat lui Ion Drăgănoiu – în care el numeşte poeţii săi preferaţi: Leonid Dimov şi Mircea Ivănescu. E limpede că pentru ca Dimov şi Ivănescu să fie poeţii preferaţi ai lui Nichita, ei trebuiau să existe. Iar ca să existe, ca să le apară volumele prin care Nichita îi punea la înălţimea lui, ele trebuiau să poarte viza infamantă a cenzurii, „viza poliţiei“, cum se spunea. Scriitorul din ţara lui Cănuţă-om-sucit, din zona încredinţată de Cel-de-Sus lui Kir Ianulea, nu e şi nu a fost amator de samizdat sau literatură de sertar. El vrea mereu să apară; aşa e naturelul lui. Nu cred că trebuie condamnat la moarte. A devenit însă un loc comun – înainte de ’89 şi după... – dispreţul acordat cărţilor care s-au tipărit cu viza poliţiei. E întotdeauna loc, la noi, pentru melodramă.
DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la români După ce ani de zile s-a susţinut cu temeinică furie că sub comunişti nu se pot scrie cărţi bune, căci cenzura paralizează talentul, cinstea şi inteligenţa, s-a păşit într-o nouă etapă, de neconceput înainte de 1968, ca să luăm un punct de reper, şi anume Praga: s-a acceptat, în faţa unor dovezi irefutabile, că apar cărţi bune şi foarte bune cu viza poliţiei, cu ştampila aceea greu suportabilă: bun de tipar.
Îmi aduc aminte de no
