Mic preambul al unui comentariu despre tendinţa de salvgardare a valorilor din muzica românească, aşa cum încearcă s-o facă patriotica procedură legislativă, adoptată tacit de deputaţi, vizând schimbarea Legii audiovizualului şi implementarea procentului de 40% acorduri autohtone. Sursa: EVZ

În palmaresul oricărui ziarist, primul mesaj venit de la cititori persistă în amintire precum primul sărut furat în adolescenţă: nu e cine ştie ce, dar îl ţii minte, căci cu el a început totul. În cazul tânărului gazetar de odinioară, care azi vrea să vă convingă că muzica românească n-are nevoie să fie salvată de Parlament, prima scrisoare a venit prin 1992. Era un răspuns la un articolaş cam răutăcios despre Angela Similea. Plicul sosise din Câmpulung şi conţinea speranţa unei cititoare că îmi va vedea vreodată fotografia în ziar, pentru a o putea călca în picioare, deoarece nu meritam nici să-i fac pantofii Angelei Similea, cu a cărei muzică am crescut noi, românii. Respectând dreptul cuiva de a o plăcea, personal eram sătul de muzica uşoară românească ţipând toată ziua de la radio şi tv. O considerasem slabă, cu versuri naive când nu de-a dreptul stupide, pastişând sau chiar plagiind tot ce era de furat de afară (poate vă amintiţi, cu duioşie, de potpuriurile de la varietăţi...).

"Cenaclul" îl ascultam, dar fără să mă închin la el şi fără să mă duc la vreun spectacol. June şi cosmopolit, preferasem să-mi înregistrez, pe casete est-germane cu bandă semi-demagnetizată şi cu "fluierăturile" aferente de pe unde scurte, emisiunea Europei Libere de sâmbătă seara, când Andrei Voiculescu ne propunea piese din topurile american şi britanic, sau dedicaţiile de duminică, de la "Metronom". Dacă apelam la serviciile Cooperativei Radio-Progres, mă trezeam cu albumul cenzurat – din "Final Cut" al celor de la Pink Floyd, lipsea bucata cu "Brejnev a luat Afganistanul şi