Istoria, pe care am învăţat-o eu şi pe care copiii noştri o învaţă şi astăzi, nu e povestea civilizaţiei, ci glorificarea războinicilor. Nu e istoria celor care au construit, ci a celor care au distrus. Despre Hitler ştim totul, dar zilele istorice în care a fost creat computerul nu apar în nici un manual.

Istoricii de azi sunt o turmă de negânditori, care nu fac altceva decât să înşire la infinit aceleaşi ode războinicilor, ca predecesorii. În şcoală trebuie instituţionalizată cartea de istorie a facerilor de bine şi cultul oamenilor care au marcat veacurile printr-un mare bine, nu glorificarea războaielor de cucerire şi a demenţilor care au decimat popoare şi le-au trecut ţările prin foc şi jaf. Multe absurdităţi, din cauză că au intrat în didactica istoriei războaielor şi în limbajul curent, nici nu mai sunt percepute ca absurdităţi. De ce trebuie să scriem cărţile de istorie a artelor româneşti periodizându-le prin războaiele secolului al XX-lea - creaţia interbelică, creaţia antebelică, creaţia postbelică?

De ce să subordonăm astfel gândirea constructivă unor vremuri potrivnice artei? Drept şi uman ar fi să instituim ca repere istorice acele realizări care au făcut epocă în cultură, în viaţa spirituală.

Când vorbim şi când scriem despre "literatura interbelică", în mintea cititorilor şi a auditoriului se insinuează ideea că au şi războaiele mondiale un merit, în structurarea aceasta. Că între artă şi conflagraţiile mondiale există o relaţie ca de la cauză la efect. Deşi relaţia reală e de la prosperitate spirituală la crimă culturală.

Formula "mare pictor intrebelic" te face să gândeşti că pictorul e cumva dator, în esenţa carierei sale de succes, războaielor între care a avut şansa să se firme. După ce Hitler s-a sinucis, ca autor al celui mai sinistru măcel din întreaga istorie a omenirii, au apărut mii de cărţi despre H