Scriind în 24-FUN despre Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, l-am numit „cel mai imaginativ film istoric realizat vreodată în România“. Asemenea formulări (venite şi din partea altor comentatori) au stîrnit nedumeriri şi obiecţii („dar filmul lui Andrei Ujică n-are nimic de-a face cu imaginaţia sau creativitatea, nu e decît o înşiruire de secvenţe de arhivă etc.“), aşa că voi încerca să explic de unde provine neînţelegerea. Cuvîntul „imaginaţie“ a ajuns să fie folosit, despre opere de artă, într-un sens foarte limitat: a ajuns să fie folosit cel mai adesea în legătură cu creatori şi opere care nu se adresează decît într-o foarte mică măsură imaginaţiei spectatorului. A spune despre un autor că e „creativ“ a ajuns să însemne că autorul respectiv face tot felul de giumbuşlucuri, în timp ce spectatorul stă la primire cu ciocul deschis, ca un pui de pasăre ce-şi aşteaptă hrana. Hrana destinată imaginaţiei sale e predigerată – spectatorul nu-şi foloseşte de fapt imaginaţia, întrucît toată munca acesteia e făcută dinainte de autor. Dimpotrivă, Autobiografia... chiar e o propunere artistică adresată imaginaţiei.

Anunţată încă din titlu şi formulată la sfîrşitul primei secvenţe, cînd trecutul intră (mai întîi pe banda sonoră) peste un prim-plan cu Ceauşescu la proces, propunerea e următoarea: încercaţi să luaţi cele ce urmează drept un flashback de-al lui, drept un remember subiectiv. Unii resping acest concept – nu pot să conceapă acea înşiruire de imagini drept o autobiografie – pe motiv că imaginile au fost luate, în mod evident, de mulţi operatori, şi majoritatea la ocazii oficiale. Dar, iarăşi, e vorba de o înţelegere îngustă a noţiunii de „subiectivitate“, care e confundată în parte cu subiectivitatea optică şi în parte cu o anumită idee despre intimitate, care ne-a fost inculcată de filmele istorice de tip hollywoodian, idee potrivit căreia e relevant să ve