Ati invatat ceva din istoria asta cu Adrian Paunescu, dincolo de lacrimi, exagerari, istericale, invidii si ranchiune? Ar fi pacat sa nu: ca a fost cel mai remarcabil fenomen al psihologiei de masa pe care l-am vazut la noi de ceva timp. Pe de o parte, ambiguitatea, ca sa nu spun promiscuitatea trecutului nostru in regimul poststalinist, care face ca un personaj ca Paunescu sa poata fi interpretat simultan si ca un propagandist al regimului, si ca un rezistent cultural. Cam asta e valoarea conceptului de rezistenta culturala. Al doilea fenomen insa este si mai interesant si asupra lui as vrea sa ma opresc: enorma si nesatioasa dorinta a poporului de personalitati civice, de literatura angajata si de oameni din care sa rasune vocea natiunii.
Daca intelectualii ar sti sa asculte, ar fi invatat zilele astea ca o literatura care traieste paralel cu poporul nu produce decat inmormantari de mana a treia (si nici un premiu Nobel). Dorinta de a fi un tot, de a fi parte dintr-un spirit civic si o actiune colectiva de proportie nationala exista - noi nu gasim tonul si vocabularul potrivite ca sa articulam aceasta voce comuna. Poate ne e chiar teama de sunetul ei.
Departe de a vedea doar latura kitsch a fenomenului, vad in jalea reala a atator oameni dupa Paunescu si in nostalgia dupa iluzia libertatii fluturata pe stadioanele tineretii lor o aspiratie sau macar amintirea uneia. Si ma bucur ca o vad, ca de multa vreme nu mai vedeam nimic. Nimic nu e mai teribil decat tranzitiile si crizele pentru a anihila orice altceva decat cultura de supravietuire. Mizeria morala in care traim se revendica permanent de la ea.
Nu ne mai lipsea decat ca fruntasul PDL, dl traseist Solomon, cel de-abia eliberat din puscarie, sa ne spuna ca suntem cu totii niste infractori si ca nu suntem urmariti penal decat datorita lipsei de capacitate a Procuraturii. Ce ghinion, e
