L-am privit cu multă atenţie pe Crin Antonescu. Nu i se pot nega inteligenţa şi nici reflexele oratorice, cu mult peste media liderilor politici apăruţi în ultimii ani. E bun.

Necazul e că domnul Antonescu a devenit conştient de simpatia pe care o generează în rândul unui grup de admiratori. E, cumva, un soi de Mircea Badea al politicii naţionale: îi place să vorbească mult, se străduieşte să fie în trend, îşi alege ţinte de discurs cu priză la mase şi, din când în când, face gesturi teribiliste pentru că i se pare firesc să profite de capitalul atenţiei sporite pe care o generează apariţiile lui în spaţiul public. Dar, până deunăzi, îmi părea că este incapabil să depăşească statutul de vedetă politică, statut asumat şi exploatat până dincolo de limitele unei expuneri şi aşa prelungite în faţa camerelor de luat vederi. Ca unul care, în anii din urmă, a trăit mirajul ieşirii din anonimat prin intermediul televiziunii, am tot aşteptat punctul de cotitură al domnului Antonescu, pentru că ştiu prea bine ce capcană imensă întinde neofiţilor această supraexpunere. Ţi se pare, deodată, că nu mai există trepte în jos, ci doar drum înainte şi, în cel mai rău caz, mici stagnări de etapă sau perioade de alergare mai uşoară spre o ţintă finală, care s-ar traduce în cazul domnului Antonescu printr-o victorie în viitoarea cursă prezidenţială. Într-un astfel de context, Crin Antonescu poate fi scuzat pentru toate derapajele şi virajele necontrolate pe care le-a făcut în ultimii ani. S-a gândit şi se gândeşte în continuare la confruntarea majoră din 2014, are un proiect personal de dus la îndeplinire şi adună, în consecinţă, capital de simpatie şi sprijin din mai toate zonele posibile. Face rating dintr-un soi de jogging politic. Nu trăim într-o Românie care să premieze consecvenţa şi lipsa compromisurilor, altfel l-am fi avut preşedinte pe Raţiu în 1990, iar Ion Iliescu n-ar f