Nr. 3, din septembrie 2009 (nu 2010, cum greşit am scris aici săptămîna trecută, amportat de patosul pledoariei) al revistei Urbanism cuprinde, între multe alte pagini substanţiale dedicate Bucureştilor, o masă rotundă pe tema statutului arhitectonic al Capitalei. Participă, în ordinea intervenţiilor, Alexandru Sandu, Doina Cristea, Ileana Tureanu, Alexandru Beldiman, Călin Negoescu, Gheorghe Pătraşcu, Sefcati Abduraim, Eugen Ionescu, Katiuşa Ivanov, Vlad Cavarnali, Gabriel Pascariu, Laurenţiu Ploşceanu, Ştefan Dumitraşcu, Anca Ginavar, Oliver Velescu. Cu excepţia dlui Beldiman – pe care-l admir de cînd i-am citit (şi, apoi, citat) un strălucitor eseu despre virtuţile dealului „magnetic“ al Filaretului, după care ne-am întîlnit la o emisiune TV a lui Vlad Zografi croită pe tiparele paseismului valah – toate celelalte nume, în absenţa unui CV cît de mic, l-au lăsat în ceaţă pe neofitul întru arhitectură care sînt. Recunosc, mă mişc în context precum puricele pe elefant, astfel încît n-am avut decît să citesc intervenţiile şi să optez instinctiv cu cine simpatizez şi de cine mă despart.
DE ACELASI AUTOR Dezminţire Pe Mitică l-a ucis miticismul Şir de plecări Caragiale expresionist, cuminte şi coregrafic Cum, oare, să fiu de acord cu persiflarea limbajului gazetăresc, pentru care formule (cît se poate de justificate) de genul: „monştrii de oţel şi sticlă care ne strivesc oraşul“ sînt considerate „atacuri care ar trebui contracarate de o replică mai organizată“ – după cum susţine Călin Negoescu? Pentru d-sa „oamenii care fac aceste atacuri trebuie să înţeleagă că nu este o dovadă de cultură să negi, să urăşti din principiu clădirile înalte, ci dimpotrivă, o dovadă de incultură, de neînţelegere“. Ei bine, dinspre incultura mea vine întrebarea echivalentă: cît de motivat-cultural este dispreţul multor arhitecţi faţă de specificul arhitectural bucureştean, care
