Prima dată l-am văzut pe Adrian Păunescu de departe. Era pletos şi rubicond, la nici 40 de ani, animat de o energie stranie, nestăpînită, uneori luciferică şi alteori jucăuşă. Conducea cea mai completă publicaţie a vremii, anima o emisiune la Radio (joia, seara, acolo auzeai şi refrene patriotarde, dar şi Beatles) şi, mai ales, păstorea un cenaclu cu care bătea ţara, printre mări de tineri care-i veneau în cale. Mi-l aduc aminte, deci, aşa: el şutînd într-o minge, într-o seară de decembrie 1982, înaintea unui spectacol pe care trubadurii lui urmau să-l dea acolo, pe un stadion plin de puştani şi ex-puştani olteni. Pe vremea aceea, a şuta într-o minge pe un stadion din Craiova era precum rostise J.F. Kennedy, în inima Berlinului, Ich bin ein Berliner. N-am să uit niciodată – şi nu am o explicaţie cum de aşa ceva fu posibil în era ceauşistă – că, după şuturile lui Păunescu în acea minge, peluza stadionului a început să strige Păunescu-al nostru e / Cel mai bun din resere. Un refren care lui i-o fi plăcut, cred – dar şi unul care, printr-un mănunchi de invidii, vanităţi şi slăbiciuni (şi ale altora, şi ale lui), l-a condus la excomunicare politică în vara lui ’85, cînd Păunescu a pierdut revista, emisiunea radio şi cenaclul.

DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri? Într-o vreme în care conceptul de vedetă era trecut la index, el era o vedetă care tuna pe stadioane pînă noaptea tîrziu, recitînd versuri sau slogane care, în gura lui şi-n mintea noastră, chiar sunau mobilizator (măcar cîteva ore, după care vraja se spărgea). Într-o seară de primăvară, tot la un cenaclu, un tînăr din tribună a luat un steag şi a dat să intre în arenă. Miliţienii i-au ieşit în cale şi l-au blocat. Şi Păunescu a înc