Are 7 ani. Este mică de statură, slabă, un dop de fetiţă, blondă, cu nişte ochi mari, albaştri, în care parcă s-a revărsat tot cerul. De aproape două luni este elevă şi, deja, simte că urăşte şcoala. Şi nu se sfieşte să o spună.

Urăşte ghiozdanul, întotdeauna mult prea greu pentru trupul ei firav şi, mai ales, urăşte să îl care în fiecare dimineaţă 2 etaje, parcă interminabile. Urăşte zilele în care are multe ore. La început i se întâmpla să mai moţăie la prima, acum se simte complet învinsă la ultima. Urăşte, însă, cel mai mult, după-amiezile. Lecţiile sunt întotdeauna atât de multe şi-i rămâne atât de puţin timp pentru ea! După două luni de şcoală, încercănată şi apatică, deja i s-a făcut un dor nebun de grădi. De păpuşi, de jocurile şi plimbările prin parc. Ieri i se făcuse un dor cumplit de role, oare o mai şti să facă piruete? N-a mai încercat de 2 luni. Şi asta pentru că trebuie să înveţe. Părinţii îi reamintesc acest lucru în fiecare zi, doamna, de asemenea. Are "căpuşor bun", trebuie să ţintească performanţa. Ce-o fi aia!? Nu prea înţelege bine ce înseamnă. Ştie doar că trebuie să înveţe mult şi asta i se pare deja o povară. Şi nu e singura care simte acest lucru.

Din păcate, mii de alţi elevi, de vârste mai mici sau mai mari, se află în situaţii asemănătoare. Şcoala românească de astăzi, fie că vrem să recunoaştem, fie că nu, este o povară pentru copiii care vor să înveţe. Şi, raportat la puterea lor de a acumula cunoştinţe, de a se concentra, e la fel de greu şi în ciclul primar, şi la gimnaziu, şi la liceu. Ce-i drept, cei mici ne stârnesc mai uşor mila. Dar am întâlnit deseori elevi din clase mari, cu dosare doldora de performanţe, care se simt frustraţi, exploataţi, uneori chiar învinşi de sistem. Un sistem conceput în jurul elevului, dar în care, tocmai el, elevul, contează cel mai puţin. Am întâlnit deseori elevi cu rezultate foarte bun