Ideea că intelectualii „trebuie să se implice mai mult“ este tot mai des prezentă în comentarii, pe forumuri, pe bloguri – în fine, în tot acest spaţiu democratic al datului cu părerea pe care interactivitatea, televiziunile, Internetul ni-l pun la dispoziţie şi care, adesea, „creează actualitatea“ în ciuda actualităţii înseşi. Mi se pare – în vremuri de criză – încă o expresie a dezamăgirii, dezorientării, frustrării unor grupuri sociale care tot aşteaptă să vadă „luminiţa de la capătul tunelului“, dar încă nu s-au obişnuit cu mersul prin tunel. Numai că problema e mai complicată şi mai sucită decît pare. Şi asta din cauza ne-aşezării societăţii româneşti.
DE ACELASI AUTOR După sfîrşitul lumii Proasta guvernare continuă Majoritatea absentă Mîndria naţională, o dată pe an Există destule exemple de intelectuali care „s-au implicat“ nu doar prin ceea ce le este la îndemînă şi face parte din însuşi statutul lor – anume, prin exprimarea opiniilor în spaţiul public. Sînt unii care au intrat în politică, au condus instituţii (unde chiar au lăsat ceva în urmă), au avut (ori mai au) funcţii publice. Ce se spune despre ei? În general, că „s-au dus după ciolan“, că „n-au realizat nimic, doar şi-au făcut aranjamentele personale“ şi altele asemenea. De obicei, astfel de opinii sînt exprimate ferm şi fără argumente, pe baza „prezumţiei de impuritate“ despre care scria dl Andrei Pleşu în Dilema acum vreo 15 ani.
Dacă intri în sistem, eşti „de-al lor“. Iar „de-al lor“ înseamnă, în opinia dominantă de la noi, corupt (sau coruptibil), cu interese meschine, pus pe afaceri dubioase etc. Astfel încît ideea că un intelectual acceptă o funcţie publică, îşi ia pe cap conducerea unei instituţii (fie aceasta un minister sau un muzeu) ori e de acord măcar să-şi valorifice competenţele în calitate de consilier al unui demnitar devine, în sine, o sursă de neîncredere pentru mu
