Era inevitabil. În loc să fie o evoluţie armonioasă, naturală, echilibrată, integrarea europeană a ţărilor candidate împrumută ceva din metabolismul tranziţiei. Mai mult: chiar şi instituţiile comunitare se văd contaminate de ritmurile, obiceiurile şi tatonările ţărilor aspirante. Cu alte cuvinte, procesul integrării seamănă mai mult a Est decît a Vest. Se fac mişcări precipitate, se ţin multe discursuri, se lansează şi se încalcă promisiuni, se alternează exigenţa ţeapănă cu festivităţile. De aceea, primul îndemn pe care l-aş adresa europenilor în general, politicienilor europeni de la răsărit şi de la apus şi analiştilor politici care trăiesc din tribulaţiile Bruxelles-ului ar fi, în noua „lingua franca“: „Relax!“, „Take it easy!“, nu abuzaţi de îngrijorare şi de spirit organizatoric, nu vă agitaţi, vorbiţi mai puţin şi mai calm, pe scurt, feriţi-vă să transformaţi problematica integrării europene într-un rigid „cincinal“, într-o ideologie triumfalistă, într-o insomnie. E păcat să văduvim un proiect atît de nobil de componenta de „firesc“, de graţie, a unei evoluţii organice şi, într-un anumit sens, subînţelese. Nu vreau să spun că trebuie să lăsăm lucrurile la întîmplare sau că o angajare rezonabilă, dar constantă către scopul propus n-ar fi necesară. Uneori însă, mi se pare că ne confruntăm cu o inflaţie contraproductivă a vorbelor. Pendulăm între excesul birocratic al planificării şi excesul retoric al utopiei sentimentale. Teoreticienii se străduiesc să se manifeste pragmatic, în vreme ce politicienii divaghează înaripat, mişcîndu-se stîngaci printre angajamente voioase şi metafore diafane. Primesc anual – şi, fără îndoială, sînt departe de a fi un caz izolat – cel puţin zece sau cincisprezece invitaţii la colocvii internaţionale axate, sub diverse deghizamente, pe aceeaşi ostenită temă a integrării europene. E îngrijorător. S-a ajuns la modă, la limbaj de