Despre nevăzători nu ştiam mare lucru. Doar locurile comune care îţi trec pe la urechi sau prin faţa ochilor din filme, cărţi ori poveşti de familie. Din ele transpar personaje în general tragice sau legate de lumea interlopă. În cel mai bun caz eroi romantici. În viaţa de toate zilele, cel puţin în momentul de faţă, lucrurile nu mai stau aproape deloc aşa. Mulţi nevăzători trăiesc o existenţă din multe puncte de vedere normală, datorată, într-o mare măsură, progresului tehnicii: programelor computerizate speciale, care le facilitează accesul la aceleaşi informaţii pe care noi, cei cu vedere, le considerăm de la sine înţelese.

Cînd l-am întîlnit pe Ovidiu Tuduruţă „din inima Ardealului, student, în anul III, la Drept, la Cluj“, după cum s-a prezentat singur, am avut un sentiment de ruşine: ruşine pentru prejudecăţile mele anterioare, care îmbrăcau dizabilităţile într-o aură aparte, altfel, înspăimîntătoare. De fapt, livrescă şi inadecvată.

Ovidiu este un tînăr prezentabil, foarte îngrijit, mai îngrijit ca noi, cei cu vedere, poate. Jovial, vorbăreţ şi cît se poate de în largul lui. Nicicum un personaj melodramatic. Nu face caz în nici un fel de povestea lui, chiar mă roagă, explicit, să nu accentuez coarda sentimentală: „A fost, la 10 ani, un accident, urmat de un caz de malpraxis. O joacă de copii, o lovitură la ochi. Deja sînt dezorganizaţi anatomic amîndoi ochii. Am avut acum doi ani o evisceraţie de cornee pentru a-mi pune lentile de plastic, pentru design“.

Deşi a rămas fără vedere pe viaţă, Ovidiu nu poartă pică nimănui şi nu caută vinovaţi. Nu a rămas cu frustare sau ranchiună. „Nu am acţionat în nici un fel, din diverse motive. Mi se părea că depuneam efort inutil, şi am refuzat să fac ceva în sensul acesta.“

Declin şi adaptare

Starea de normalitate în care Ovidiu se află acum nu a venit de la sine: „La început a fost o perio