În memoria colectivă a societăţii americane, termenul „majoritate tăcută“ este legat, imediat, de Richard Nixon. În noiembrie 1969, în faţa unui val de mari demonstraţii împotriva războiului din Vietnam, zgomotoase şi, adesea, nervoase, preşedintele Nixon a cerut, într-un discurs patetic, susţinerea majorităţii tăcute (silent majority). În fond, Nixon observase că, deşi manifestaţiile cu care se confrunta adunau zeci sau chiar sute de mii de oameni, deşi media reflecta copios aceste acţiuni şi dădea impresia că întreaga societate se exprimă astfel, deşi discursul public era cu totul dominat de vocile care susţineau mesajul acestor manifestaţii, societatea americană era cu mult mai vastă în opţiuni. După Nixon, mulţi politicieni mai mici sau mai mari, din America sau de aiurea, s-au referit în discursul lor la majoritatea tăcută. Plecînd de la evidenţa că ea există, propun o rapidă incursiune spre majoritatea tăcută din România de azi, fără a avea pretenţia că cele cîteva rînduri care vor urma îi conturează perfect chipul.
DE ACELASI AUTOR Ambasadorul Poveste de Crăciun România altfel. Impresii Răzbunare şi pace Să începem cu ceea ce majoritatea tăcută nu este. Întîi, majoritatea tăcută nu este o majoritate neimplicată şi, cu atît mai mult, nu este o majoritate dezinteresată ori, mai grav, socialmente autistă. Dimpotrivă. Iar cea mai bună dovadă este tocmai faptul că politicienii i se adresează. În al doilea rînd, majoritatea tăcută nu este o majoritate morală. Dacă admitem că, în exerciţiul principiilor morale imuabile, o colectivitate aproximează în funcţie de o grămadă de factori de conjunctură şi că ceea ce înţelege acea colectivitate prin „bine“ este rezultatul unei înţelegeri majoritare tradusă constant în atitudini, atunci binele pe care acea colectivitate, în majoritatea ei, îl practică nu are legătură cu sfera majorităţii tăcute. În majoritatea tă
