Primul contact cu Kosovo este năucitor. Un furnicar de oameni şi maşini în perpetuum mobile pe şoselele de două feluri: cele moştenite de la Tito, mai bune decît ale României de azi, şi cele aflate în construcţie – tot de către Bechtel, dar într-un ritm care te face să crezi că şi-au propus să finalizeze toate autostrăzile pînă la sfîrşitul anului! Utilaje, şantiere, camioane, maşini, muzică, uruit de generatoare – reţeaua electrică încă precară face ca întreruperile de curent să fie frecvente. Cum periplul meu balcanic s-a întîmplat vara, am nimerit în plin sezon de nunţi – sute de mii de kosovari din diaspora au venit în vacanţă, dar şi ca să se căsătorească aici, iar toată ţara pare a se fi mutat în stradă. În primul oraş prin care trec, Ferizaj/Urosevaci (are două nume, ca multe altele, unul albanez şi unul sîrbesc), e aproape imposibil să găseşti drumul, printre sutele de oameni care petrec, într-o atmosferă cu decibeli la limita suportabilului. Prizren, al doilea mare oraş după capitala Priştina, cu o importantă minoritate turcească şi un farmec pitoresc şi medieval, mă întîmpină cu o notă aparte: mulţimea de tineri cu cutii de bere în mînă migrează printre minarete, dominate de impunătoarea moschee Sinan Paşa, chioşcuri de kebab, magazine cu haine occidentale, pe fondul sonor al başilor lui… Snoop Dogg, care răcneşte pînă la 3 noaptea de pe o colină, din cetatea unde se desfăşoară Festivalul de documentar balcanic Dokufest – cîştigat de românul Alexandru Nănău cu Portretul lui Ion B. Mă culc cu un sentiment acut de Orient şi o bruscă înţelegere a motivelor pentru care UE este reticentă în a integra ţări vecine pe care, acum, şi eu le percep drept atît de diferite de media europeană.

Colonizarea de bunăvoie

A doua zi însă, lumina zilei îmi arată că greşesc fundamental. Ceea ce se întîmplă în Kosovo nu poate să nu te fascineze. Într-o notă afect