A murit pe neaşteptate poetul, publicistul şi omul politic Adrian Păunescu. Ultimele apariţii publice arătau limpede suferinţa unui om bolnav, dar şi o anume dezamăgire lăuntrică faţă de lumea din jur, din care ştia că face parte, dar din care simţea că e cumva dat la o parte. Nu intrăm în detalii şi aprecieri aburoase, ci deplîngem moartea unui poet. Nu se poate face o analiză cît de cît corectă a deceniilor din urmă, fără a ne raporta şi la ce a însemnat acest scriitor controversat, plin de calităţi şi de defecte, marcat însă de destinul lui. Istoria vine peste noi, dar fiecare dintre noi îşi poate alege soarta. Mai ţine şi de opţiunile noastre, nu doar de fatalitatea care poate justifica orice. Moartea lui Adrian Păunescu redeschide răni încă nevindecate ale societăţii româneşti, de astăzi, dar şi de ieri. Sperăm să nu fie şi de mîine. De s-ar termina cumva toată gîlceava care a minat şi a subminat societatea românească! Ăla a fost securist, ălălalt a fost turnător-informator-ofiţer acoperit, ba tu, ba ăla, nici faptul că ai fost în regulă pe toată linia nu mai foloseşte la nimic. Am distrus şi puţinele repere (Doina Cornea, Paul Goma, Mircea Dinescu etc.) la care ne raportam înainte şi imediat după 1989. O uriaşă isterie a luptei tuturor cu toată lumea riscă să aneantizeze într-un dezinteres general, tot ce ţine de politică. Dar şi de etică. Este un moment pentru a pune pe tapet diferite interogaţii. Atît pentru cei care l-au admirat şi iubit – nu puţini –, cît şi pentru cei care i-au privit cu rezerve prestaţia publică – nu puţini. Dar şi pentru cei care l-au duşmănit, sans frontières, mai ales după 1989, cînd justiţiarismul mioritic a dat în clocotul patetismului de tip Caţavencu. Adrian Păunescu a fost şi el un om ca toţi oamenii. A debutat ca poet la mijlocul anilor ’60, într-un moment de relaxare politică, atunci cînd echipa stalinistă a lui Gheorghe