Paradoxul care excludea din natură industria, când ea mijloceşte cunoaşterea, stăpânirea naturii, a dispă- rut în era noastră, care ştie să împace utilul cu frumosul - utile dulci...
Odinioară, din gama cromatică a lumii, un om care intra pe poarta fabricii băiat ieşea la şaizeci de ani, cu un carnet de pensii în mână, altă culoare necunoscând decât cenuşiul...
Timp de aproape 150.000 de ore, el nu vedea altă culoare...
Aproape o sută cincizeci de mii de ceasuri din viaţa lui, celelalte culori ale lumii îi erau furate.
150.000 nu-i o cifră de speriat.
Ea reprezintă, totuşi, o sută cincizeci de mii de ore din existenţa unei fiinţe umane.
Se zice că fabricile erau cenuşii... Ele nu erau nici măcar cenuşii.
Cenuşii sunt statuile, elefanţii, turturicile, unii ochi de femeie...
Culoarea uzinei nu avea nume –, ea se asocia cu ideea cazărmilor şi internatelor sumbre...
Totul pe pământ se petrecea în modul cel mai firesc: soarele răsărea roşu, cerul se făcea mai întâi vioriu, pe urmă albastru; pe urmă albastră, violetă sau verde şi marea, pădurile îşi legănau smaraldul lor vegetal, grânele aşterneau pe câmpuri un galben torid, sus neaua munţilor scânteia...
Dar iată că zburând peste lume, lumina întâlnea în drum fabricile.
Ajungând înaintea lor, monştrii aceştia zbârliţi o respingeau cu o lovitură de coadă, lumina se ferea, se posomora, îi ocolea şi trecea mai departe... peste peşterile de tinichea şi de cărămidă.
Nu este grăitor faptul că, astăzi, cea mai colorată uzină este fosta Tăbăcărie de la Jilava, pe care un reportaj celebru o dădea ca exemplu de posibilă intrare în infern?..
Înăuntrul Tăbăcăriei, prin tubulaturi multicolore de laborator de cofetărie, circulă cei mai teribili acizi. O piele de vacă „suportă”
