... scria încă tânărul Adrian Păunescu, copilul teribil al poeziei noastre din anii ‘60. A trăit întreaga viaţă din gestul gălăgios, ostentativ şi incomod.

Omul şi poetul au iubit deopotrivă scena, tribuna, locul public. Au fost, şi unul şi altul, victima excesului propriilor calităţi. Personalitate puternică, omul a îmbrăţişat toate cauzele, bune sau rele, cu aceeaşi pasiune. Orgolios, poetul s-a simţit în permanenţă chemat să ia atitudine şi nu s-a mulţumit niciodată să fie în pas cu veacul: a vrut să schimbe lumea. Un aer maiakovskian îi străbate poezia de tinereţe, plină de declaraţii enorme:

Cântecul meu s-a săturat să fie

Doar martor, invitat ca la o nuntă,

El face revoluţie când cântă…

Că poetul era încă sincer şi naiv în patosul lui o dovedeşte melancolia de care e uneori pătruns la gândul că şi-a greşit destinul. Astfel de schimbări de umoare sunt caracteristice poeţilor temperamentali şi afectivi. În cazul tânărului Adrian Păunescu, ele denotă o autenticitate a emoţiei care se regăseşte însă foarte rar mai târziu. Poetul va căuta, cu timpul, postura cea mai avantajoasă, deseori cu preţul sacrificării artei, în care eul să ţâşnească hipertrofic. Versurile devin tot mai zgomotoase, ca un zăngănit de săbii, îmbrăcând un echipament de campanie, orale şi neglijente. Lirismul se reduce la persuasiune, iar retorica la oratorie. Doar Mircea Dinescu va mai lega la fel de strâns poezia de jurnalism, intimitatea de agoră şi emoţia de cotidian şi de eveniment. În generaţia anterioară, dar siliţi de împrejurări, o mai făcuseră Mihai Beniuc şi Geo Dumitrescu. De pe la mijlocul anilor ’70, Adrian Păunescu urcă poezia (a lui şi a altora) pe scena Cântării României. Mici acte de curaj sunt compromise de mari laşităţi, iar pretenţia de a rosti adevărul este copleşită de reverenţe făcute puterii. Dintr-un posibil disident,