Nu găsesc imagine mai potrivită cu Ape-le cu plute ale Constanţei Buzea, din 1975, de la Cartea Românească, decât aceea de graţie de nepipăit şi umori schimbătoare a norilor.

Haină diafană şi mâhnire grea se întâlnesc în aceste supravieţuiri fireşti, la vale, ameninţate însă mereu de cine ştie ce sloi. Presimţirea lui osândeşte şi subţiază speranţa, curajul, viaţa.... Ca într-o riscantă Invitaţie la bal de-a lui Voronca, în care apar, de-altminteri, apele tulburate de plute.

E un pustiu cu vorbire pe rând şi tăceri pe întrecute între două măsuri omeneşti ale aceluiaşi drum: „Pe unde în închipuire/ Credeai că tac,/ Credeam că spui,/ E o cădere luminoasă/ E un prilej al nimănui.” (Cădere luminoasă). Un drum de tovărăşii aproximative: „Te însoţesc numai pe jumătate,/ Pierdută jumătate în poeme.” (Nucă verde). Unirea, nedezlegată, este numai aceea cu versul: „De ce când mam născut/ Tu mi-ai fost umbră?/ De ce când te-ai născut, eu am surzit?/ De ce în patru mâini deatuncea umblă/ Fiinţa noastră pură ca un schit?” (O, poezie). O, poezie, ai aripi de ceară, îmi vine să spun, parafrazând, şi chemând alături umbrele altei supravieţuiri iluzorii, ale unei clipe trufaşe, repede răpusă de nepractica ei întocmire, ca o plută prea slabă. Prea aproape de soare, prea aproape de apă.

Iată un dialog cu acorduri pierdute în vâltoare: „Eu te întreb din lună,/ Şi tu răspunzi prea simplu,/ Grăbit ca o minciună/ Pe care-o strică timpul.” (Metaforă). Chemări cu care se joacă, distrat, ecoul. Mai grea, făcută, totuşi, din aceleaşi imagini delicate care tulbură abia văzut privirea, ca un început nehotărât de lacrimă, e Visare: „Din sărăcia morţii tale ies/ Simţindu-mă şi eu fără de zile.// În preajma mea revii atât de des,/ Ca-n turnuri negre-mi tremuri în pupile,// Şi nori petreci la rândul tău cu mintea/ Pe care de la mine o primeşti// Ca pe un vin