Pasiunea pentru „lucrul de mână“, specific satelor din Ardeal, a deprins-o de la mama sa şi a început cu tricotatul, realizând aproape 500 de bluze, pentru ea şi pentru membrii familiei. În ultimii cinci ani, s-a axat mai mult pe goblenuri, adevărate opere de artă „pictate“ cu acul.

„Mama mea a fost învăţătoare, iar la acea vreme, în urmă cu şapte decenii, învăţătorii aveau şi rolul de a aduce "noul", din toate punctele de vedere, în satele româneşti. Ori tricotatul, chelimul sau goblenurile intrau în categoria lucrurilor noi. Şi chiar dacă a reuşit să înveţe multe fete din sat, eu am fost, până la 14 ani, cel puţin, marea ei dezamăgire. Cred că refuzam, de fapt, să învăţ din cauza clasicului conflict între generaţii”, îşi aminteşte Dorina Seucan.

A tricotat peste 500 de bluze

Odată ajunsă la liceu, Dorina Seucan a fost însă obligată să înveţe să tricoteze, pentru că în comerţ nu găsea haine pe gustul ei. „În liceu şi în facultate mi-am tricotat sute de bluze pentru că-mi doream haine unicat. După ce m-am căsătorit şi am avut copii am croşetat şi pentru ei. Cred că, de-a lungul timpului, am făcut mai mult de 500 de bluze”, mai spune economistul pasionat de „lucrul de mână”.

După 1990, s-a apucat să coasă goblenuri. În ultimii douăzeci de ani, a reuşit să facă aproximativ 40 de tablouri „cu acul”. Cele mai multe, au fost făcute în ultimii cinci, de când copiii au plecat de acasă, pentru că Dorina Seucan spune că lucrul la goblenuri reprezintă şi o modalitate de a uita de lucrurile neplăcute, munac fiind una deosebit de riguroasă şi solicitantă. „Lucrez la câte patru goblenuri odată. Nu pot spune că am o temă favorită. Cu aceeaşi plăcere mă ocup de peisaje, portrete sau teme religioase. Patru dintre lucrări au ajuns şi în biserici, două dintre ele chiar la Noţig, satul părinţilor mei”, adaugă Seucan.

Odată cu apariţia intern