Suntem noi înşine doar în măsura în care ne formăm, asumăm şi ne păstrăm o identitate, prin vreme. Atunci solidaritate va însemna tăria de a nu pune pe foc visurile de adolescenţă şi tinereţe.

Chestiunea solidarităţii umane pare asigurată de însăşi condiţia bipedă şi raţională a omului. Singur şi despuiat, înălţat însă peste orizontul bestialităţii şi inferior ca forţă şi agilitate unui număr considerabil de specii animale, omul pare condamnat la solidaritate ca la o – vorba lui Camus – „filozofie de evidenţă”, de dincolo de orice posibilitate de elecţiune.

De aici încolo însă, desigur, problema devine mai complicată, fiindcă sunt solidarităţi şi solidarităţi. Una este să vânezi în haită, şi cu totul alta să socoteşti că toate femeile hoardei îţi aparţin sau că nu ai faţă de copiii nici uneia vreo obligaţie. Ambele situaţii solicită reguli tacite sau explicite şi inventează abordări etice pe măsură, chiar dacă în fiecare dintre ele problematica solidarităţii arată radical altfel. Din savanele lumii arhaice, pre-tribale, până la tribalismul şi parohialismul actual saltul nu este atât de îndepărtat cum ar putea părea, aducând mai degrabă cu trecerea de la osul azvârlit triumfal în aer de un humanoid dezlănţuit la zborul lin al navei cosmice într-un memorabil cadru din Odiseea 2001 a lui Stanley Kubrick.

În formele sociale elementare, dar omniprezente – şi, nu o dată, cele mai impresionante (şi deci minunate pentru telenovele) –, solidaritatea înseamnă şi mânuţa lui Cosette în palma lui Jean Valjean, în timp ce infernul din casa Thénardier rămâne în urmă, dar şi escaladarea fatală a baricadei revoluţionare de către micul Gavroche. Bine este atunci când viaţa nu rămâne cantonată în zonele primare, unde fiecare gest de ataşament şi de efuziune concretă pare rupt din carnea şi din sângele propriu. Există, desigur, o întreagă literat