Nu cumva ne minţim? Nu cumva, pentru că apar mai multe cărţi ca altădată (în ziua de azi, cine are o carte scrisă are şanse mari s-o vadă şi publicată, fără să aştepte cu anii) ni se pare că totul e bine şi frumos? Că totul se poate, vorba poetului? Nu cumva numărăm doar cărţile publicate (cărţile cu un autor şi antologiile), şi nu performanţele fiecăruia, indiferent dacă publică articole sau proză, dacă scoate cărţi sau reviste? Nu cumva numărăm cele cîteva şedinţe de cenaclu care au loc, lunar, în ţară, şi nu mai vedem că vechile cenacluri, de fapt, nu mai există, iar cele existente produc prea puţin? Nu cumva vînzoleala de pe bloguri ne dă senzaţia (doar senzaţia!) că avem o viaţă activă? Că sîntem, mai ales, mulţi? Nu cumva trăind în cercul nostru strîmt, plin, evident, de evenimente (plin pentru strîmtimea lui), ni se pare că tot universul e plin de evenimente, ba mai mult, că întregul univers este, de fapt, acest cerc strîmt al nostru? Nu cumva vorbele ţin, de prea multe ori, loc de fapte? Nu cumva faptele noastre ni se par doar nouă că sînt fapte, ele nefiind percepute aşa şi de ceialţi? Nu cumva ne minţim? Nu cumva mai mult vrem să fie bine decît sîntem în stare să facem să fie bine? Că asta cu făcutul e treabă grea şi chiar trebuie să te pricepi. Nu ajunge să ne felicităm unii pe alţii în cercul nostru de prieteni – fiecare în cercul lui, da? – ca să fim într-adevăr profesionişti, că de noţiunea de semi-pro (de care altora nu le e ruşine, deşi sînt ditamai profesioniştii) fugim ca dracu’ de tămîie şi ne simţim înjosiţi dacă ni se flutură aşa ceva prin faţă. La urma urmei, cine trebuie să aprecieze ceea ce facem? Noi şi asociaţii noştri? Sau publicul pentru care facem reviste, publicăm cărţi etc.? Vorbesc de public ca suprem judecător şi validator pentru că aprecierea unei mîini de oameni – chiar dacă galonaţi – nu ne face nici celebri, nici bogaţi cu