Am auzit de-atîtea ori în ultima vreme că tineretul nu mai citeşte, că o generaţie de mici sălbatici e pe cale să ia puterea şi să răstoarne cu susu-n jos lumea cea veche a lui Gutenberg.

"Ce-o fi-n capul lui? Are pereţi întregi de bibliotecă în casă şi nu pune mâna pe-o carte cu lunile!", auzi câte-o mamă dezolată că nu-şi mai poate înţelege copilul. Mulţi le fac celor mici program de lectură, le stivuiesc cărţile "esenţiale" pe noptieră, doar-doar s-or dedulci la "zăbava cea dulce", vorba cronicarului, a cititului. Rezultatul, fireşte, e de cele mai multe ori inversul celui scontat. La şcoală se vorbeşte tot mai mult despre "strategii" pedagogice, despre proiecte pentru deschiderea apetitului pentru lectură a celor mici (sau mai mari). Dar, prin cine ştie ce perversiune ciudată, tocmai această insistenţă pe "deschiderea apetitului" pare să întărească blazarea elevilor, care se feresc, de regulă, de o carte cu atât mai mult cu cât profesorul îi scoate-n evidenţă calităţile, presupusa sau reala "măiestrie artistică".

"Domnu’ Cărtărescu, ascultaţi-mă pe mine, mai bune erau manualele alea cu Eugen Barbu, D.R. Popescu şi Fănuş Neagu", îmi spunea deunăzi un profesor de română de la un liceu bucureştean unde am fost invitat. "Fiindcă dacă eşti într-un manual, poţi fi sigur că nu te mai citeşte nimeni. Ce să căutaţi dumneavoastră, optzeciştii, în manuale? Dac-aş fi în locul dumneavoastră, m-aş ruga de ministrul învăţământului să vă dea afară pe toţi din cărţile de şcoală, ba chiar să vă interzică de tot! Să vedeţi atunci ce v-ar mai citi puştii pe sub bănci!"

Dar mă tem că nici atunci puştii nu ne-ar citi. E adevărat, de fapt, că ei nu mai citesc. Dar, în acelaşi timp, plângerile noastre mi se par ipocrite, pentru că adevărul adevărat este că nici noi nu mai citim. Aşa e, am citit în iepoca de tristă amintire. Altceva, ce să fi făcut? Cărţ