De la o vreme, o serie de autori tineri ori mai puţin tineri cultivă o atitudine de benevolenţă faţă de regimul comunist. Se străduiesc a-l curăţ a, a-l lustrui cu un zel cu atît mai straniu cu cît se asociază cu învinuiri veninoase împotriva celor ce, cunoscîndu- l din propria experienţă traumatizantă, îl înfăţişează în lumina adevărului şi a bunului- simţ elementar.

Să fie un joc de-a conceptele de prost-gust sau o prelingere a mentalităţii totalitare în conştiinţe care nu se dau în lături a simula o ignoranţă ce le îngăduie falsul? Adică esenţa însăşi a comunismului. Din care motiv datoria noastră, a celor care am cunoscut nemijlocit dramatica perioadă în chestiune este să-i reconstituim istoria, s-o analizăm, s-o invocăm precum un memento necesar pentru cei ce ne succed. E o obligaţie nu doar culturală, ci şi civică de la care nu ne-am putea deroga. Unul dintre cei ce o ilustrează cu probitate informaţională şi rigoare morală este universitarul ieşean Petru Ursache, reputat etnolog, estetician şi istoric literar. Volumul d-sale, purtînd un titlu acut, Istorie, genocid, etnocid, propune încă un tablou al falsului teratologic pe care l-a întruchipat puterea comunistă. Sub lozinca fariseică a „eliberării” omului, siniştrii aventurieri ce ne-au condus sub îndelungata-i durată au instituit un sistem al terorii fără precedent pe meleagurile noastre, începînd cu temniţele mult lărgite şi înmulţite spre a cuprinde cît mai multe victime pînă la obligativitatea obştească a însuşirii doctrinei roşii. Între cei doi poli ai înrobirii, practic nu exista scăpare. Represiunea poliţienească şi judiciară se împletea cu mutilarea sufletelor, cu „morala «liber consimţită» (Ana Pauker, pe urmele lui Macarenko, îi spunea «autocritică», avînd în vedere scopuri «reeducative»)”. Au fost decimate în primul rînd elitele tradiţionale, ai căror exponenţi au sfîrşit în închis