Teatrul Naţional din Iaşi, Cub:
„O noapte furtunoasă“
de I.L. Caragiale.
Regia: Alexandru Dabija.
Scenografia: Dragoş Buhagiar.
Distribuţia:Petronela Grigorescu, Haruna Condurache, Călin Chirilă, Florin Mircea, Doru Aftanasiu, Dumitru Năstruşnicu, Maxim Cosmin.
Despre Caragiale, ca şi despre Eminescu, nu se poate scrie, vorbi, analiza oricum. Există cutume şi există sentimentul patriotic. Sentimentul că ei fac parte din fiinţa neamului românesc şi, de aceea, sînt intangibili.
Osificaţi, într-un fel. Ideea este, pe scurt, că despre ei nu se poate vorbi decît de bine, într-un limbaj cuviincios, laudativ, care nici nu ar necesita, la urma urmelor, o apropiere reală, concretă faţă de un text sau altul, faţă de poezie, de publicistică sau corespondenţă. Fenomenul cuprinde încă ceva. Aiuritor. Senzaţia unei majorităţi semnificative că are opera acestor clasici – monumentali, barzi şi alte etichete – la degetul mic. Că au parcurs-o, exhaustiv, desigur, că se plimbă lejer prin conţinut şi că jonglează cu nuanţele. Perioada comunistă a impus o anumită receptare. Şi numai una. Despre ei, numai de bine. Nu erau consideraţi periculoşi şi pentru că nu erau contemporani, şi pentru că accesul la operă fusese îngrădit – să ne gîndim, doar, la ce cozi stăteam, într-un soi de semiclandestinitate ca să cumpărăm volumele de publicistică din seria Eminescu, Opere complete, parte din creaţia sa despre care nu se vorbea – iar receptarea, unidirecţionată. Povestea asta a dus la o imagine deformată, inflexibilă a operei. La o imagine pietrificată, rigidă, aşa cum era totul atunci. Morga ideologilor şi a propagandei comuniste era imprimată, automat, şi asupra clasicilor. Sub această directivă nescrisă, ei scriseseră despre o patrie şi despre un popor mare, fără cusur. Cînd „Dilema” a propus, prin „dosarul Eminescu”, eliberarea autorul
