Într-o discuţie în contradictoriu cu mama lui, Michel Tournier se laudă că a fost citat de preot, în predica de duminică. „O, bagă de seamă”, îi răspunde mama lui, a spus „scriitorul Michel Tournier”. Şi ce-i rău, se miră Tournier. N-ar fi spus niciodată „scriitorul Goethe” sau „scriitorul Hugo”, i se răspunde. Probabil că scriitor adevărat ajungi când nimeni nu te mai numeşte astfel.

Eram la ora de dirigenţie din clasa a V-a când a trebuit să mă gândesc serios, pentru prima oară, la o posibilă meserie viitoare. Dirigintele nostru, care era şi profesor de matematică, ne-a spus: „Scoateţi o foaie de hârtie!”, creându-ne reflex şi fiorul de teamă de la extemporale. De data asta însă, întrebarea era cu mult mai plăcută decât cele care începeau cu „într-un triunghi dreptunghic...” sau cele cu bietele sfere prizoniere într-un cub sau într-un con. (De altminteri toate aceste probleme erau calificate de profesorul nostru drept foarte frumoase, după cum rezolvarea pe care ne-o cerea trebuia să fie, obligatoriu, elegantă.) Întrebarea rostită acum de diriginte era: „Ce meserie vreţi să vă alegeţi, în viaţă?”

Curios, o mulţime dintre colegii mei de clasă au făcut ca la extemporalele de algebră sau geometrie: s-au foit în bancă, s-au pitit după colegul din faţă ca să-l întrebe pe şoptite pe cel din spate ce-a scris, în căutarea disperată a unei meserii convenabile. Li se părea că la şcoală se aşteaptă un anumit răspuns şi numai unul, aşa că nici nu se gândeau să spună ce şi-ar dori într-adevăr. Şi, cum eu aveam pe atunci o idee luminoasă despre ce doresc să ajung, dirigintele s-a trezit cu vreo douăzeci şi cinci de răspunsuri: ziarist /ziaristă. Îmi amintesc că a fost destul de contrariat de rezultatul testului şi ne-a mustrat pentru frivolitate: „I-auzi, toţi se vor gazetari!” a bombănit el privindu-ne pieziş, ca să vadă de la cine a pornit tărăşeni