Le lièvre de Patagonie – Mémoires (Iepurele din Patagonia – Memorii), de Claude Lanzmann, Gallimard, 2009, e greu de povestit.

Este o carte autobiografică, dar nu o autobiografie, ci o succesiune de naraţiuni montate cinematografic, mai multe filme cu acelaşi erou central, istoriile a cel puţin zece existenţe trăite de un personaj numit Claude Lanzmann.

Îl ştim ca realizator al celui mai lung film documentar realizat vreodată (nouă ore şi jumătate), intitulat Shoah şi intrat în istorie ca reconstituirea cea mai pătrunzătoare a Holocaustului. Pentru cititorii de literatură este succesorul lui Jean-Paul Sartre la conducerea revistei Temps modernes, a cărei direcţie şi-o asumă şi astăzi, la vârsta de 85 de ani (pe care îi va împlini la 27 noiembrie). Dar în cei 85 de ani ai existenţei lui (mai exact cei 83 despre care dă seama în carte), străbătuţi frenetic, aventuros, cu o intensitate egalată doar de dorinţa de a dăinui veşnic („Iubesc viaţa la nebunie, o sută de vieţi nu m-ar plictisi”), a cunoscut atâta lume, a avut experienţe atât de variate, atitudini atât de contradictorii, a trecut pe lângă pericole atât de mari şi a făcut atâtea isprăvi ieşite din comun, încât memoriile lui pot constitui punctul de pornire al unui serial cu episoade dramatice, romantice, rocamboleşti, istorice, mondene, literar-artistice, burleşti sau îmbinând caracteristici ale câtorva genuri.

Ţâşnind din beznă şi trecând ca un bolid prin faţa maşinii lui în viteză, iepurele din titlu l-a făcut pe autor (pe atunci în vârstă de 70 de ani), să „trepideze cu o bucurie sălbatică”. E frate bun cu iepurii care, „la Birkenau, se strecurau pe sub gardurile de sârmă ghimpată, în timp ce avea loc înfiorătorul masacru”. Iepurele care scapă este o excepţie, o minune, dar avem oare dreptul să credem în minuni? Claude Lanzmann a aflat the hard way că minuni în vremea