Lucia Toader: Stimată doamnă Ana Blandiana, aţi putea adăuga, dacă vi s-ar cere să definiţi conturul unui autoportret, sintagma „lamă de oţel acoperită de învelişul compasiunii”? A avut intuiţie N. Steinhardt atunci când a scris despre „lama de oţel” a Anei Blandiana sau a fost mai degrabă o formulare jucăuşă?

Ana Blandiana: Textul lui N. Steinhardt despre mine nu era deloc jucăuş. Era o analiză plină de subtilitate şi de comprehensiune, nesemănând cu cele de critică literară, pentru că nu avea vreo pretenţie de obiectivitate. Dimpotrivă, îşi asuma o subiectivitate care permitea empatiei să depisteze cele mai insesizabile intenţii şi să coboare până la cele mai neformulate sugestii. Din păcate, s-a întâmplat să citesc acel portret doar după ce autorul lui nu mai era, după cum se întâmplase să nu ne întâlnim niciodată înainte. Dar tot ce-am citit despre N. Steinhardt, cărţile lui, amintirile celor ce l-au cunoscut, documentele dosarului său de Securitate, îl transformă pentru mine într-un model şi sunt fericită că a meditat asupra paginilor mele. Sper că a avut dreptate şi în sintagma la care vă referiţi (şi care trebuie citită cu două accente diferite): compasiunea este întotdeauna îndreptată către ceilalţi, lama de oţel de cele mai multe ori către mine. Şi mai ales nu trebuie uitat că lama de oţel este tăioasă, dar flexibilă.

L. T.: Suntem în redacţia revistei „România literară”. Aţi avut o colaborare de lungă durată cu această revistă. După o perioadă de interdicţii (1960-1963), revista „Contemporanul” şi rubrica Atlas a „României literare” a oferit cititorilor posibilitatea să vă reîntâlnească. Cum se desfăşurau întâlnirile cu membrii acestei redacţii? Care erau – astăzi se vorbeşte curent în aceşti termeni – punctele tari şi punctele slabe ale profesiei de publicist şi ale celei de scriitor în contextul anilor ‘60?

A.B.: Am scri