DOI

Singuri noi doi,

într-un târziu, pe-un ţărm stâncos de mare,

nu încă foarte bătrâni, nu prea romantici, totuşi,

cu un vuiet, însă, rămas în noi,

al anilor duşi, – nici nu ştim

cât e-al nostru ori cât

al valurilor lovind în pietre

aici, la marea Liguriei.

(Dumnezeu sper să poată scuza

această glorioasă comparaţie).

Mi-ai spus, totuşi, că, păşind spre apă

printre pini şi agave-n amiaza-naltă,

ai plâns fără ruşine – prea multă

frumuseţe aşa, dintr-odată,

pentru numai doi ochi,

pentru o singură, biată inimă.

Era, poate, puţinul

tribut de sare, al tău, târzia apă

restituită apei, era

o muzică a cristalelor tale rămase

de prin salinele Transilvaniei,

auzită abia aici, printre cuburi

şi poliedre verzi,

într-o clipă când, în sfârşit,

ai avut timp s-o auzi.

Şi simt că acum, pentru prima oară,

o, chiar atât de târziu,

mi-a fost dat să te-aud şi eu cu adevărat,

descoperindu-ţi puterea în slăbiciune,

acum, când, înfrântă de mare,

ai început să vorbeşti.

Am călătorit foarte mult, iată,

putem să ne mai şi oprim

în această neaşteptată muzică.

Am călătorit mult, am obosit mult,

mai grele ne-au fost inimile decât bagajele

PINI PE FALEZĂ

Un pin aplecat, aproape căzut,

peste faleza cu parchet roşu, de cărămidă,

spre Nervi, sub soarele de octombrie

al Liguriei. L-au ancorat,

pentru siguranţă, cu-un cablu,

de-un zid de beton. Alături,

indiferent, stă foarte înalt şi drept,

un altul, cu uriaşa

lui umbrelă, căreia-mi vine să-i spun,

nu ştiu de ce, metafizică.

Şi nu o să ştiu vreodată.

Văd numai

marea oboseală de lângă el, mă văd aici @N_P