Istoria vechilor noastre cronici scrise în slavonă este complicată, conţinînd nu numai saga căutărilor şi a descoperirilor de texte medievale, ci şi punerea lor în circuitul ştiinţific. Între scormonitorii de arhive şi fonduri de carte veche, printre frunzăritorii norocoşi, dar şi persuasivi, ai colecţiilor patrimoniale, s-a înscris definitiv numele istoricului şi slavistului Ioan Bogdan, menţiune obligatorie oricînd vine vorba despre istoriografia româno-slavonă. Cronicile publicate de marele istoric au fost reeditate, după decenii, la începutul epocii postbelice, de către un alt nume sonor, P. P. Panaitescu. Dar noile sale studii introductive, care le înlocuiau pe cele ale lui Ioan Bogdan, oricît de bine făcute şi aducătoare de noi lămuriri, au putut stîrni nedumerire fiindcă îl corectau pe Ioan Bogdan nu doar în privinţa unor lecţiuni de text şi a traducerilor, ci şi cu privire la numele cronicilor respective. Astfel, s-a ajuns la situaţia în care lumea istoricilor nu ştie nici pînă astăzi pe care dintre cele două denumiri disponibile să le utilizeze în studii pentru a trimite la o anumită cronică, fiindcă nu s-a discutat încă pe deplin lămuritor criteriul care s-ar cuveni să fie adoptat în această privinţă. În plus, în loc să redea – fie şi comentat, amendat şi adnotat – textul lui Ioan Bogdan, P.P. Panaitescu a preferat să îl înlocuiască total cu propriile contribuţii; valoroase, dar nu şi definitive. Astfel, pînă astăzi încă, după un parcurs de mai bine de un secol, avem două ediţii fundamentale ale cronicilor româno-slavone, însă nu şi o ediţie reper, care să facă ordine şi să împartă dreptatea între cei doi editori de faimă şi rezonanţă de pînă astăzi.

O nouă ediţie a acestei cronistici, anunţată prin 1990 de defuncta editură clujeană Dacia, a rămas numai un proiect, din nefericire, fără a fi clar dacă pricina au fost puţina ex