Ne bîntuie, periodic, o frenezie a mitizării cu orice preţ a unor falşi eroi, produse kitsch ale unei societăţi dominate de o tot mai amplă şi iresponsabilă confuzie a valorilor. Incapabili să înţelegem, pe cont propriu, semnele şi oamenii, îngurgităm pasiv ceea ce ni se oferă gata digerat şi interpretat de către tot felul de jucători interesaţi din mass-media. Nu ne punem întrebări, nu ne interesează să aflăm adevărul despre un episod sau altul, nu vrem sau nu avem capacitatea să ne aducem aminte, să facem conexiuni şi să analizăm cu luciditate ceea se întîmplă cu noi şi cu lumea în care trăim. Ne scufundăm în uitare şi pentru că ne complacem să ştergem din memorie, cu bună ştiinţă, ceea ce nu ne convine sau ceea ce ar afecta imaginea pe care vrem să o acredităm, la un moment dat, despre un personaj sau altul. Suferim, cu alte cuvinte, de o ciudată amnezie selectivă, care se manifestă, în grade diferite, la aproape toţi reprezentanţii presei autohtone, indiferent de „tabăra“ din care fac parte. Războiul împotriva memoriei este, tocmai de aceea, unul permanent şi aproape generalizat. Unii chiar se înfurie teribil cînd cineva îndrăzneşte să recurgă la memorie, să „dezgroape“ urmele trecutului şi să afirme că împăratul e gol sau, dimpotrivă, să readucă în centrul atenţiei figuri sau episoade de real curaj, marginalizate în timp. Senzaţia pe care o poate avea cineva care ne priveşte din afară este că ne complacem într-o comedie a erorilor de percepţie, care a generat, în ultimii douăzeci de ani, o amplă reconstrucţie a identităţilor publice.

Întîmplarea face ca săptămîna trecută să fi fost marcată de două evenimente, aproape simultane, care au relevat – a cîta oară? – iraţionalitatea lumii în care ne zbatem, absoluta confuzie a valorilor şi deplorabila gestionare a memoriei colective. Inegale ca amploare mediatică – invers proporţională cu semnificaţi